hamradioshop.ro
Articole > Intamplari adevarate Litere mici Litere medii Litere mari         Tipariti

In Memoriam Oneci Nicolae (Nino) YO3FN

Nini Vasilescu YO3CCC

Nu imi mai aduc aminte cand l-am cunoscut pe Nino, dar imi aduc aminte cu mare placere cand ne intalneam martea la Radioclub si stateam de vorba. Pacat ca pe vremea aceea nu aveam un aparat foto digital, ca sa-i fac cat mai multe fotografii, ca sa avem cat mai multe amintiri. Conform QSL-ului, prima legatura radio cu Nino am realizat-o pe 31 decembrie 2010.

Oneci Nicolae (Nino cum ii spuneau prietenii) s-a nascut in orasul Drobeta-Turnu Severin. Casa parinteasca in care locuia nu era departe de marginea estica a localitatii, in apropierea unui regiment de infanterie si a unui camp, pe care de-a lungul anilor, contingente de militari il foloseau pentru instructie si exercitii. Inca din copilarie, cand din dorinta de a vedea si cunoaste cat mai multe si incepe sa te apuce un “dor de duca” din ograda parinteasca, locul preferat de hoinareala al lui Nino, fiind aceel camp arid.

In vara anului 1943, cand terminase scoala primara si era in vacanta mare, Nino s-a atasat de un grup de recruti, care la umbra unor salcami batrani erau instruiti asiduu in tehnica transmisiunilor militare pentru front. Multi dintre ei il asteptau cu nerabdare, sa vina catre ei, deoarece Nino era dispus oricand sa le faca diverse cumparaturi de la pravaliile din cartier: paine calda, mezeluri, fructe, bomboane sau tigari. Astfel, alaturi de ei, invata si Nino alfabetul Morse, repetand in cor cu voce tare, semnalele pe care le transmitea sonor cu manipulatorul, instructorul sau cursantii prin rotatie. Era la aceea varsta frageda cand din dorinta de a cunoaste si de a invata lucruri noi si interesante, asimilarea acestora se facea usor si repede, iar Nino avand si o ureche muzicala deosebita, in cateva luni devenise “mare cunoscator” al alfabetului Morse, putand receptiona cca. 30-40 semne/minut, sau transmite fluierand, oricand si pe ori unde se afla. Datorita hazardului peste cativa ani aceasta pasiune il va ajuta sa descopere activitatea de radioamatorism.

In toamna anului 1943, la varsta de 11 ani, devenise elev in clasa a I-a, la liceul teoretic de baieti “Traian” din orasul Drobeta-TurnuSeverin. Purta uniforma albastra confectionata din stofa de dimie si avea pe bratul drept, un ecuson cu numar de inmatriculare. Liceul era situat la extremitatea sudica a orasului, pe malul stang al Dunarii, intr-un mare si frumos parc, al carui gard din spate se invecina cu: calea ferata magistrala Bucuresti-Timisoara, malul Dunarii si cu portul fluvial, iar dincolo peste Dunare, alt pamant, alta tara R.S.F. Yugoslavia. Pe Nino, acest nou si imens univers il captiva si fascina, deoarece era in concordanta cu spiritul lui de aventura, nu insa in sens peiorativ. In primavara anului 1947 un coleg de liceul al lui Nino – al carui tata era capitan pe un remorcher fluvial mereu plecat, in amonte pe cursul “Dunarii de Sus” – avea sa-l invite sa-l insoteasca in port pentru a afla ultimele noutati despre data sosirii acasa a tatalui sau. Plimbarea incepea prin escaladarea gardului din spatele parcului, apoi mers pe jos cale de cateva minute pana aproape de intrarea principala a portului, unde in stanga, intre niste plopi inalti se afla o casuta alba cu acoperisul invelit cu tigla rosie, prin ferestrele carei ieseau mai multe sarme legate de antenele legate in plopi. Casuta avea o singura si mica incapere si cum te apropiai de ea se auzeau semnale Morse. Aceasta era statia de radio a Marinei Comerciale a portului si avea indicativul YPI. Pentru Nino si prietenul sau, aici era locul de unde puteau afla oricand pozitia pe fluviu, a oricarui convoi de vase. Traficul radio se facea numai in telegrafie, cu manipulator simplu si se baza in principal pe transmiterea si receptia de radiograme, in diferite banzi de unde scurte.

Avand prilejul sa invete lucruri noi si interesante, vizitele lui Nino aici au inceput sa fie cat mai dese. In primul rand a invatat cateva abreviatiuni, care marea majoritate erau prescurtari si erau derivate din limba engleza, apoi cateva grupe din codul Q si a aflat ca pentru identificare, spre deosebire de statiile militare cu indicative cifrate, statiile radio comerciale folosesc prefixe de nationalitate care combinate cu diverse litere ale alfabetului, formau indicative pentru fiecare tara si categorie de statie comerciala. De exemplu: YO-YR Romania, YO pentru posta, YP statii/nave fluviale, YQ statii/nave maritime si YR pentru statii comerciale aviatie.

Combinatia de trei litere este indicativul unei statii terestre fixe; de exemplu: YPI – statia comerciala a portului Drobeta-Turnu Severin, YQI – statia portului maritim Constanta. Combinatia de patru litere pentru statii radio comerciale maritime si fluviale, de exemplu: YQSE – indicativ motonava Transilvania. Toate aceste indicative se gasesc listate intr-o carte voluminoasa unde sunt inscrise toate caracteristicile tehnice ale statiei radio, numele navei, pavilionul de nationalitate, portul de baza precum si restul principalelor caracteristici tehnice ale navelor din toate tarile lumii. Langa statia de radioamator, Nino avea un dosar cu codul Q complet, cu lista prefixelor ITU alocate tuturor tarilor din lume, dar si lista cu alocarea frecventelor pentru benzile de radiodifuziune regiunea 1: unde lungi, medii, scurte si ultra scurte; frecventele pentru: traficul maritim, aeronautic R (route), mobil aeronautic R (out of route).

Avand transceiver cu receptie continua, lui Nino ii facea mare placere sa asculte uneori si alte frecvente decat cele alocate pentru folosinta activitatii de radioamator. Dar, cum spune si proverbul romanesc ca marile placeri sunt scurte, datorita deteriorarii relatiilor tarilor din “lagarul pacii” cu R.S.F. Yugoslavia, incepand cu vara anului 1948, accesul lui Nino in port devenise imposibil. La fel accesul la scaldat pe malul fluviului, care era acum ingradit cu gard de sarma ghimpata in spatele caruia se afla aratura. Acesta avea sa devina un precursor al viitorului zid de la Berlin. Cei de la statie i-au facut cadou o antena “Hertz” si l-au sfatuit cum sa o instaleze acasa, pentru a putea face o receptie mai buna cu aparatul de radio casnic, un “Philips 3+1”, care in US functiona pana in banda de 13m, receptionand semnale telegrafice modulate. In benzile de US repartizate traficului pentru marina comerciala de peste mari si tari, cu cunostintele dobandite, Nino acum putea decodifica; indicativul SUH era portul Alexandria din Egipt, PCH era portul Amsterdam, DAN portul Hamburg etc. care transmiteau zilnic liste cu indicativele navelor pentru care aveau radiograme.

La indemnul profesorului lui de sport, celebrul alergator si recordmen national la proba de 100m plat, Ioan Moina, care fusese si instructor de zbor fara motor, in vara anului 1948, Nino s-a inscris la scoala de planorism de pe aeroportul orasului Drobeta-Turnu Severin, avand regim de functionare cu externat. Nino era minor deoarece inca nu implinise varsta de 16 ani. Aeroportul era in latura extrema a orasului fata de locuinta lui Nino, astfel incat era nevoit sa plece dis-de-dimineata si sa vina seara acasa. In pauza de pranz cand fiecare isi cauta un loc de odihna undeva la umbra, care se gasea cu mare dificultate, aeroportul fiind un camp arid pe care abia si iarba mai putea creste, locul unde se aciua cateva ore era o casuta asezata departe in fundul aeroportului, respectiv cabina gonio, din care se auzeau semnalele morse ale statiei de radio construita prin anii *30, de catre compania Air France, cu scopul de a dirija zborurile curselor comerciale din Europa, pe ruta Paris – Istambul cu escale la: Zurich, Wiena, Budapesta, Belgrad, Bucuresti si Sofia.

Cei de acolo s-au mirat tare mult cand le-a fost data sa vada un baietel cu pantaloni scurti cunoscator de alfabet Morse si destul de bine initiat in procedurile de operare din radiocomunicatii. Indicativul statiei era YRB si lucra in UL (unde lungi) pe frecventa de 330 kHz, numai in telegrafie, cu 5 operatori ce lucrau in ture numai in prima parte a zilei. Emitatoarele si antenele se aflau departe de aeroport si deci de cabina gonio, care avea numai un receptor cu antena cadru, sus in pod, rotita cu o maneta rotunda, gradata de la 0 la 360 de grade. Statia si cabina aveau conectate in comun manipulatoarele. Spre deosebire de marina unde se transmiteau radiograme, in aviatie procedura de operare era ceea ce azi se numeste “chat”, adica intrebari si raspunsuri scurte in codul Q, cu secvente rare numai in perioda in care aeronava se afla in zona districtului de zbor al aeroportului si i se solicita sa transmita linie lunga continua timp de cateva secunde pentru ca semnalul sa fie “stins”.

Prin rotirea manetei antenei cadru se putea citi un unghi in grade pentru ca impreuna cu alte doua statii de la sol, sa se faca cu fire de sfoara o triangulatie pe o harta mare intinsa pe o masa. Locul de intersectie al celor trei ate era pozitia in aer care se raporta in kilometri distanta, fata de o localitate mai importanta. De fapt, toate aeronavele erau obligate sa zboare intre Caransebes si Targu-Jiu si sa se incadreze intr-un culoar de zbor lat de 10 Km. Orice deviere era considerata o posibila tentativa de trecere in spatiul aerian, la “titoisti”. Statia de radio avea in dotare un receptor Lorenz.

Datorita deteriorarii grave a relatiilor dintre tarile lagarului socialist cu R.S.F. Yugoslavia, incepand cu vara anului 1948, dupa cum s-a mai spus, accesul in port incepuse sa fie sever de restrictiv si practic vizitele lui Nino la statia de radio au incetat. Pentru a intelege situatia din aceele vremuri, trebuie stiut ca pe frontiera de pe malul stang al Dunarii se plantase un gard continuu de sarma incepand de cum intra Dunarea in Tara. In spatele gardului exista si o fasie ingusta de aratura intretinuta sa fie proaspata mereu pentru ca eventualele urme ale unui infractor sa poata fi usor descoperite. Din loc in loc erau cazemate, turnuri inalte de observatie. Pe malul sarbesc nu au fost vreodata asemenea lucrari.

In ceea ce il priveste pe Nino, interzicerea accesului lui in port, i se va adeveri mai tarziu vorba romaneasca cum ca “orice rau este uneori si spre bine”, deoarece l-a indreptat si spre alte preocupari care ii vor deschide un nou orizont al cunoasterii, al tainelor zborului fara motor. S-a inscris la cursurile practice ale unei scoli de planorism, de la aeroportul orasului. Ar fi posibil ca unii sa se intrebe ce legatura ar fi cu radioamatorismul. A fost un bun prilej pentru Nino de a se initia intr-un grup de oameni mai mari decat el, Nino neavand implinita varsta de 16 ani. Unul din colegii de zbor, peste inca 13 ani, adica in anul 1961, va deveni presedintele Federatiei Romane de Aviatie Sportiva, la care va fi afiliata cativa ani si activitatea de radioamatorism, dar despre asta putin mai incolo.

Hazardul a hotarat peste cativa ani ca tot datorita acestei scoli de zbor, sa descopere si activitatea de radioamatorism, prin ascultarea intamplatoare la statia de radio a aeroportului a unor emisiuni in gama de unde scurte. In timpul pauzei de pranz al unei calduroase zile de vara, cautand un loc de odihna la umbra, a nimerit departe in fundul aeroportului unde era o casuta, din care razbeau semnale sonore in codul morse, pe care cu usurinta Nino le putea descifra. Era cabina de gonio, care dirija zborurile celor cateva curse interne de pasageri pe traseul Bucuresti - Timisoara - Arad si retur, dar si cateva curse internationale spre Praga, Budapeste, Baneasa sau Sofia. Toate aceste avioane erau obligate sa survoleze zona Teregova - Targu Jiu pe un culoar ingust pentru a se evita patrunderea accidentala in spatiul aerian sarbesc, mai ales in timpul conditiilor meteo fara vizibilitate. Aceasta statie radio cu indicativul YRB, lucra pe unde lungi in telegrafie, iar in timpul zilei avea o bataie limitata la maxim 300 Km. Echipamentul radio, chiar in 1948 arata ca piesa de muzeu.

Cand Nino a aparut in usa statiei si au aflat cat este de initiat in tainele radiocomunicatiilor, aproape mai in gluma, mai in serios, aveau sa afirme ca a fost nascut radiotelegrafist si ii urau uneori sa devina directorul aviatiei civile. Toti operatorii ce lucrau doar in tura de zi erau oameni minunati animati de dorinta de a impartasi si altora din cunostintele si experienta lor. Nu de putine ori si Nino le-a fost de mare folos, deoarece in acei ani de la Praga decolau curse charter anuntate inopinat, care aveau destinatie Sofia si avand “marfa” pentru razboiul civil din Grecia aflat atunci in plina desfasurare. Si cum distanta de la statia radio aflata la marginea orasului, pana la cabina de gonio aflata la marginea aeroportului, pe o poteca cu denivelari, Nino o parcurgea in pas alergator in cateva minute, descuia usa statiei gonio, pornea receptorul cu antena cadru din podul cabinei si rotind maneta tip roata a antenei, cand operatorul radio din aeronava transmitea la cerere o linie lunga continua, Nino “stingea” semnalul pe minimum si citea in grade directia din care sosea semnalul radio. Simultan aceeasi operatie o facea si YRT-Timisoara precum si YRS-Sibiu, iar azimuturile citite de fiecare statie le intindea pe o harta cu ajutorul unor fire de ata. Locul de intersectie formand un triunghi arata pozitia aeronavei, pozitie raportata aeronavei. De exemplu, 30 Km nord de Turnu Severin. Cabinele gonio aveau intre ele legatura telefonica, iar ambele manipulatoare erau conectate in paralel, incat comunicarea se facea simultan, dar numai Nino avea responsabilitatea preciziei in determinarea pozitiei prin triangulatie.

Pentru foarte multi care lucreaza azi in aviatie aceasta poveste este de domeniul antologiei radionavigatiei. Spre deosebire de traficul radio din marina care consta in majoritatea din mesaje comerciale, cel din aviatie era foarte concis, expeditiv. In plus, Nino a invatat ca toate aeronavele civile au indicative compuse din cinci litere, inscriptionate pe aripi si pe fuselaj, primele litere din indicative fiind prefixul de nationalitate restul avand ca semnificatie categoria, clasa aeronavei.

Scoala de pilotaj si-a incheiat zborurile mai inainte decat se prevazuse si s-a mutat la Mocrea, langa Arad unde nu exista riscul de tentatie de a se trece “dincolo” de frontiera, in zbor planat de mai putin de 2 Km. Nino a fost obligat sa o abandoneze si pentru motivul ca se apropia inceperea anului scolar pentru a-si continua cusurile la liceu, asa ca in timpul liber a devenit “client abonat” al statiei de radio, folosind din plin receptoarele statiei atunci cand acestea erau disponibile, la cabina gonio sau la statia de emisie – un Lorenz alimentat din acumulatoare. Mergea struna, avea o scala cu excelent de precisa demultiplicare, de invidiat si in ziua de azi, ceeace inlesnea ascultarea undelor scurte, pe benzile alocate marinei. Statii precum: SUH-Alexandria, PCH-Amsterdam, DAN-Hamburg si altele transmiteau zi si noapte liste colective cu indicative de nave aflate in mars pe diferite rute, peste mari si tari si pentru care avea sa le fie transmise diverse mesaje comerciale.

Conform reglementarilor internationale, indicativele statiilor de radio de pe nave erau alcatuite din grupe de 4 litere incepand cu prefixul de nationalitate al pavilionului sub care navigau. Printre indicativele pentru care Nino avea multa afinitate si o asculta cu mult interes era YQSE, motonava “Transilvania” in croaziere prin Marea Mediterana. In toamna anului 1949, cand Nino asculta in unde scurte, a receptionat in “fone” un mesaj ciudat in limba italiana: “Chiamata generale a tutti, qui la stazione Italia numero uno...” repetat si fara sa fi primit vreun raspuns. In liceu in loc de limba germana Nino a optat pentru limba italiana pe care a studiat-o timp de 2 ani, asa ca o intelegea mai mult decat bine. Foarte emotionat, crezand ca este vreun mesaj de urgenta pentru ajutor, Nino a relatat acest eveniment operatorului de serviciu numit Aurel Silvasanu si care in tinerete fusese imbarcat in marina comerciala pe iahtul regal “Luceafarul”.

Acesta l-a ascultat si a zambit explicandu-i cu lux de amanunte despre radioamatori, el avand impresia ca Nino nu stia mai multe despre asa ceva si i-a spus ca sunt si romani pe care daca vrea sa-i asculte sa incerce duminica, inainte de pranz in frecventa de 7 MHz. Receptorul era un Lorenz alimentat la acumulator cu schimbator pe tambur, iar antena un Hertz lung de peste 50 m, la 50 m inaltime pe turnuri metalice si asigura o receptie buna in banda de 40 m (7 MHz), putand copia orice emisiune “fone” de amator, chiar QRP, ce aparea in fiecare duminica. Numarul lor putea fi numarat pe degetele de la o mana. Cu mare regularitate se gaseau: YO3RF, YO2BU, YO3RI, YO3RD dar si YO3WL si YO5LC. Cu aceasta s-a ajuns la kilometrul “0” de unde de fapt Nino a incept activitatea lui de radioamator, domeniu pe care-l descoperise dintr-o simpla intamplare prin receptii in US, printr-o perseverenta si curiozitate de explorare a unui univers numit ether, similar spunea el, cu ce va fi peste cateva decenii, spatiul virtual al internetului. Chiar si acasa cu acel “Philips 3+1”, echipat cu antena primita cadou dela cei din port, putea urmari unele QSO-uri duminicale, dar in difuzor. Receptorul permitea si receptionarea benzii de broadcasting de 11 m, adica a fecventelor cuprinse intre 25670 – 26100 kc/s, in care deseori receptiona comod postul de radio Australia, cu semnale afectate de fading.

Se auzea cu regularitate in timpul zilei postul de radio Londra, cu emisiunile dedicate tarilor de peste mari si oceane. Acesta, pentru Nino fiind un fel de excelent profesor de pronuntie in limba engleza, care nu stiu daca atunci se mai studia pe undeva in tara. In anii care au urmat aceasta banda nu se mai regasea pe scala receptoarelor vandute pe piata, mai mult, limita inferioara se limita la 25 m, adica 11650 - 12050 kc/s alocata Regiunii a I-a. Si asa, receptionand cu perseverenta si interes QSO-urile duminicale din banda de 40 m Nino a auzit intr-o buna zi la sfarsitul emisiunii lui YO2BU cand acesta se adresa tuturor ascultatorilor cerandu-le sa trimita in scris impresiile lor la adresa: ing. C. Dan YO2BU, Casuta postala 100 Timisoara.

Imediat, Nino i-a scris o scrisoare cuprinzatoare prezentandu-i de fapt un fel de CV. Si Dan YO2BU i-a raspuns prompt, stabilind astfel un QSO prin posta. Dan a inteles perfect ca Nino nu are nicio dotare si nici aptitudini de radioconstructor si s-a oferit sa-l ajute prin expedierea unui receptor 1-V-1, pentru a avea posibilitatea de a asculta radioamatorii de acasa. Nino a preluat receptorul intr-un miez de noapte, la ora 2, cand Dan in drumul sau spre Bucuresti pentru o delegatie, a sosit in Severin cu acceleratul de la Timisoara. S-a dus glont la vagonul de dormit si au vorbit cat s-a putut. Asa a aflat un fel de instructiuni de folosire, a primit si lista prefixelor pentru statiile de radioamatori, lista cu abreviatiunile specifice, precum si grupele din cadrul codului Q necesare. Astfel de intalniri s-au repetat si la drumurile sale de intoarcere, cand sosirea acceleratului era pe la ora 5 dimineata.

Pentru Nino erau foarte convenabile, deoarce la aceele momente nu avea ore la liceu. Hi! Cel mai important pentru Nino a fost ca la indemnul lui Dan i-a inmanat o scrisoare cu o cerere adresata AARUS, prin care solicita eliberarea unei autorizatii pentru emisie. Raspunsul s-a lasat asteptat multe luni de zile. In primavara anului 1950, tot intr-un QSO duminical, YO3RF adresandu-se lui YO2BU, i-a transmis si memorabilul mesaj: “in privinta situatiei pentru radioamatorul severinean, raspunsul este negativ”, fara nici o alta explicatie. Mai tarziu Nino a aflat si motivele: 1. era minor; 2. era locuitor al zonei a I-a de frontiera, fasia interzisa. Exista si o stampila dreptunghiulara aplicata pe buletinul de populatie, dar pe vremea aceea Nino nu si-a dat seama ce consecinta avea sa aibe asupra persoanei sale privarea de drepturile omului.

Venit in 1951 la facultate la Bucuresti, Nino s-a adresat iarasi la AARUS, dar nici atunci situatia nu a putut sa fie rezolvata deoarece nu avea buletin de capitala. Singurul lucru a fost sa i se comunice indicativul de radioamator receptor SWL YOR-012, indicativ care de fapt ii fusese alocat din 1949, atunci cand au primit prima cerere. Dupa absolvirea facultatii in 1956, urmare repartitiei ministeriale in Bucuresti ca stagiar, a reusit sa-si faca mutatie definitiva si astfel in vara anului 1956 a obtinut si mult asteptata autorizatie de emisie, categoria a III-a, cu indicativul YO3FN. In doar cateva zile a fost capabil sa apara in eter pe 7 Mc/s cu un emitator pilotat pe x-tal si prima lugatura a avut-o cu regretatul Ionel Pantea YO3RI.

Mare lucru in trafic nu a putut sa faca cu cei cativa wati si un receptor 1-V-1; nu ca ar fi avut mari pretentii, dar de fapt conditiile de receptie nu se comparau cu cele de la Severin, deoarece la orice ora din zi si din noapte QRM-ul provenit dela statiile locale de bruiaj, era infernal. Dupa ce se bruiau emisiunile in limba romana a tuturor posturilor de radio occidentale, bruiaj pe care Nino il receptiona in unda directa, pe baza de “reciprocitate”, aceste “minunate” statii de bruiaj, pe unda indirecta “ajutau” pe baza unor programe bine stabilite si emisiunile destinate tarilor prietene din lagarul socialist. Erau bruiate chiar si unele emisiuni in UM (unde medii). Pentru a nu permite receptia in limba romana (intr-un anumit colt din Basarabia) pe un receptor cu conversie directa, dar si pe cele mai selective superheterodine cu tuburi electronice, se produc mixaje cu undele incidente de bruiaj, care sunt captate de toate firele retelelor exterioare de pe strazi, de prin case si aduse prin priza de alimentare AC in redresor, filtrate in DC de condensatoarele de mare capacitate care practic le anuleaza complet, dar ele patrund prin transformatorul de retea in alimentarea filamentelor si sa te tii bine ce produse de mixaj se obtineau. Orice tub din receptor devenea un veritabil mixer chiar daca functia sa era de amplificator audio.

Unul din hamii ce deserveau aceste statii, l-a sfatuit pe Nino sa alimenteze filamentele in curent continuu dintr-un redresor sau acumulator, direct pe contactele soclului fiecarei lampi, care sa fie decuplate cu condensatoare electrolitice cu capacitatea de zeci sau sute de microfarazi. Orice sarma de conexiune si chiar sasiul, capteaza semnalele de bruiaj. Odata aplicat acest sistem atenuarea oscilatiilor era mult atenuata si conditiile de receptie erau mai mult decat acceptabile. In toamna anului 1958, cand tot YO2BU l-a dotat pe Nino cu un receptor HM (10 tuburi, dubla schimbare de frecventa, IF-1 = 4500 kc/s si IF-2 = 125 kc/s, oscilator separat etc.), acesta era pregatit pentru autorizatie de emisie categoria a II-a. Aplicand solutia de alimentare a filamentelor in curent continuu si cu un etaj amplificator de RF cu tubul 6AC7, putea pretinde ca era unul dintre cele mai silentioase receptoare din aceea vreme. In schimb, primul TX a fost facut in mare graba, pe un sasiu executat din placaj de traforaj, iar VFO-ul executat pe sasiu separat, din tabla neagra groasa, condensator variabil cu lame frezate, tip UKW, oscilator tip Clapp cu tub 6P9 cu mare inertie termica. Urmatorul TX l-a facut dupa schemele lui YO3GK. Oscilatorul era tip Vackar si avea inca de la pornire o alunecare foarte mica de frecventa, spre deosebire de primul pe care trebuia sa-l incalzeasca minimum o ora inainte de a lucra. Tonul era remarcabil. Apoi, urma un etaj separator cu dublare sau triplare de frecventa. Putea sa atace un PA cu tubul 807 alimentat cu 600 de volti. Instrumentul de acord era un bec de baterie de 0,2 A, montat in circuitul de placa al PA-ului ce avea atat rolul de a vedea minimul sau maximul de iluminare, cat si asigurarea unei protectii ca un fel de siguranta fuzibila.

Datorita amplasamentului primei resedinte a lui Nino din Bucuresti, chiar si intinderea unui dipol pentru banda de 40m a fost o problema, deoarece un capat trebuia sa fie ancorat intr-un copac inalt si stufos asezat peste drum de casa, lucru reusit numai prin aruncarea unei greutati legata cu o sfoara lunga. In 1958, Nino avea licenta pentru clasa a II-a si ardea de nerabdare sa abordeze benzile superioare. Cosul de pe casa acoperita cu tabla a fost singurul punct pe care putea sa ridice o antena “triple leg” cu trei contragreutati, executata HM din teava de duraluminiu si alimentata cu cablu coaxial tip RG-58, adusa de peste ocean de catre prietenul lui ex YO3FD. Asa i-a dat drumul numai in 20m si numai in telegrafie. Din lipsa de spatiu locativ, problema emisiei in fonie nu l-a tentat. Multi incepusera sa abandoneze modulatia pe placa si incepusera documntarea pentru emisiunile DSB si SSB, mai ales cei cu posibilitati de acces in laboratoarele electronice. Nino avea cca 50W la emisie, iar acoperisul metalic avea un efect “binefacator”. Antena lucra bine, asa ca Nino putea sa lucreze tot ce auzea si chema. Activitatea solara ii permitea sa lucreze in 20m, 24 de ore din 24. Noaptea se auzeau multe statii DX de la mare departare.

Nino era de o parte fata de anumite framantari care incepusera sa apara in conducerea centrala a radioamatorilor incadrati atunci in AVSAP, conducere dominata de foarte multe cadre gradate. In aceea perioada la nivel de stat erau exacerbate actiunile de condamnare a doctrinei capitaliste. Urmarea a avut drept consecinta arestarea si condamnarea regretatului si emblematicului radioamator George Craiu YO3RF. Mobilizat de YO2BU, care a venit special la Bucuresti si impreuna cu YO3CV, au fost singurii radioamatori care au avut curajul sa participe la una din sedintele “Tribunalului militar” si va tine minte toata viata “capul de acuzare”. O pretinsa tentativa de expediere ilegala printr-un radioamator (YO3FM), a unei scrisori adresate unor radioamatori din RFG, scrisoare in care nu era nici un text cu substrat subversiv ci doar o fraza: “acum sunt considerat aici, ca privesc mai mult spre vest, decat spre est”. A fost condamnat la 10 ani de puscarie! Asemnea acte se petreceau frecvent si prin alte sectoare sociale. Era un exces de zel al unei optici obtuze de intelegere, cu atat mai mult cu cat dupa moartea lui Stalin, incepuse sa bata usor un vant al schimbarilor, cu o rotire a intereselor tocmai catre vest. Romania a fost singura tara din “lagarul socialist”, care in primavara anului 1961 si-a desfiintat AVSAP-ul, radioamatorismul trecand la UCFS, care il avea ca presedinte pe Ion Lepadatu, fostul coleg al lui Nino de la scoala de zbor fata motor din Turnu Severin.

In cadul Federatiei Romane de Aviatie, Secretar General era un fost instructor de-al lui Nino din 1951 de la scoala de zbor fara motor. Era de loc din comuna Iad – Bistrita Nasaud, care i-a propus lui Nino la terminarea scolii sa mearga la scoala de instructori de la Dezmir – Cluj. Nino a optat sa mearga la Bucuresti pentru a da examen de admitere la Politehnica. Din aceasta federatie facand parte si miscarea de radioamatori, fara voia lui, Nino a devenit un fel de veriga de legatura si parafrazandu-l pe un mare scriitor american care afirma ca el “nu este un american ci americanul” acum Nino pentru aviatori el era radioamatorul, iar pentru radioamatori el era considerat aviatorul. Din aceasta sinergie de impresii favorabile, in vara anului 1961, Nino a fost propus sa-l insoteasca in calitate de consilier pe ing. Victor Niculescu YO3VN, la Varsovia, unde a avut loc o reuniune a radioamatorilor afiliati in organizatiile paramilitare din toate tarile socialiste.

Intalnirea a durat doua saptamani si avut loc langa Olsztin in statiunea Gyzisco din nordul tarii, langa lacurile Mazuriene. Acolo s-a organizat si o suita de concursuri cu aplicatii militare si cum tara noastra nu avea echipa cu membri concurenti (la noi AVSAP-ul tocmai se desfiinta), ei doi au fost folositi in calitate de membri neutri. Toti ii priveau cu simpatie, mai cu seama gazdele poloneze, dar si cei din delegatia ungara, toti fiind curiosi sa afle cum sunt romanii organizati. Pentru Nino a fost prima iesire oficiala din tara. Cand Nino era foarte tanar vizitase cu o matusa de cateva ori Belgradul si alte orase sarbesti de pe malul Dunarii, ajungand pana la Negotin. Aceasta onoranta deplasare in Polonia a fost un inceput de plecari, plecari care s-au repetat apoi pe linie de serviciu pana in 1996 cand s-a pensionat.

Serviciul l-a facut sa actioneze la “relanti” in activitate de radioamator, fiind o “rara avis” atat pe la Radioclub cat si in banda. In acest timp a invatat sistematic limba engleza tehnica, studiind si chiar exersand practic perioade indelungate, uneori vorbind de dimineata pana seara sau chiar de seara pana dimineata cu ocazia participarii la numeroase delegatii.

Acum, intorcandu-ne la ale noastre, revenirea de la Varsovia la Bucuresti s-a facut cu vagonul de dormit via Budapesta, unde timpul de stationare a fost suficient pentru o scurta plimbare matinala prin jurul garii. Din pacate nu au apreciat bine timpul si trenul a plecat cu vagonul de dormit dar si cu sumarul lor bagaj. Aveau la ei doar pasapoartele si buzunarele complet goale, fara nici-un banut. De fapt, de la plecarea din tara singurii lor bani au fost cei de buzunar acordati de gazdele poloneze, conform uzantelor reglementate pentru sportivi la acele vremuri. Cum Ambasada Republicii Populare Romane nu era prea departe de gara, in scurt timp au ajuns acolo, fiind primiti cu amabilitate de o secretara, care a ascultat amuzata patania lor, dar in aceelasi timp informand in limba rusa si doi “atasati” sovietici, un barbat si o femeie. Asta se intampla in 1961. Ambasadorul era plecat in concediu in tara, iar consulul la o partida de vanatoare. Cat timp au sorbit cafelele servite, secretara a sunat la Curtici-frontiera, solicitand sa le fie debarcate bagajele. Dupa cateva ore de asteptare incordata a sosit confirmarea gasirii bagajelor si pastrarea lor la vama. La intrebarea secretarei ce vor face pana a doua zi, cand exista tren spre casa, Nino i-a spus ca ar vrea sa se intalneasca cu radioamatorii maghiari cu care s-au cunoscut in Polonia cu putin timp in urma. Cerandu-le numele si numarul de telefon ei i-au dat singura informatie pe care o stiau ca unul dintre ei lucra la redactia revistei maghiare echivalentul fostului nostru AVSAP. Profesionalismul si experienta si-au spus cuvantul si dupa cateva telefoane a gasit redactia revistei respective si a comunicat dorinta prietenilor romani. In mai putin de o jumatate de ora, la poarta ambasadei, avea sa soseasca o masina avandu-l ca insotitor pe “vechea” lor cunostinta din Polonia. In primul rand au fost condusi la un salon de frizerie, apoi la un bistrou pentru a le fi servita o masa de pranz asortata cu cateva sorturi de vinuri alese printre care renumitul soi din podgoriile de la Tokay, apoi au fost plimbati prin Buda si Pesta, iar in final cazati la “Grand Hotel” de pe insula Margareta, urmand ca spre seara sa fie invitati la un faimos restaurant de la muntele Ghelert, de unde panorama orasului parea ceva de vis. Dupa miezul noptii au fost condusi la hotel si cazati fiecare in cate o camera, pe usa carora era trecut pretul de 100 forinti/noapte.

Am retinut doua “motto”-uri de la Nino. In unul se referea la recomandarea, mai ales pentru tineri, ca “fara relatii interumane si comunicare, viata iti ofera prea putine oportunitati si satisfactii, profesionale sau personale”. Un alt “motto” al lui era ca “trebuie sa inveti mereu ca si cand ai fi nemuritor si sa te distezi ca si cand ai fi SK maine”.

Un album cu fotografii ocazionat de acest articol poate fi vazut aici.

Nini Vasilescu YO3CCC

Articol aparut la 19-7-2018

1637

Inapoi la inceputul articolului

Nu exista comentarii postate.
Comentarii (0)  

La acest articol nu se (mai) primesc comentarii.

Opiniile exprimate în articole pe acest site aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al redacţiei.

Copyright © Radioamator.ro. Toate drepturile rezervate. All rights reserved
Articole | Concursuri | Mica Publicitate | Forum YO | Pagini YO | Call Book | Diverse | Despre Radioamator.ro | Contact