hamradioshop.ro
Articole > Radioamatorism - opinii Litere mici Litere medii Litere mari     Comentati acest articol    Tipariti

RADIOAMATORISMUL DIN YO ACUM 50 DE ANI

Gheorghe Oproescu YO4BKM

În mai puțin de o generație radioamatorismul a făcut salturi uriașe pe toate planurile, într-un ritm foarte accelerat. Privind la ce era cu decenii în urmă descoperim tehnici și practici greu de imaginat că au putut exista și, mai mult, că au putut face posibile radiocomunicații de amator între cele mai depăratate puncte de pe planeta noastră, uneori cu performanțe greu de egalat sau chiar neegalate azi. Fără microprocesoare, fără o întreagă zestre de instrumente inteligente, fără sisteme de monitorizare a propagării, radiocomunicațiile de amator se bazau mult pe experiență, pe instinct și, de ce nu, pe un simț aparte care îi oferea, nu de puține ori, un aer de magie. Ce a rămas la fel atunci, ca și acum, a fost omul, la fel de mult sau de puțin dedicat acestui hobby.

Cele de mai jos reprezintă experiența trăită de autor și vizează echipamente, trafic, surse de documentare, activitatea de club ca membru al mai multor radiocluburi din țară, dar și preocupările radioamatorilor cu care inevitabil veneam în contact. Sunt convins că nu pot cuprinde nici pe departe lumea complicată și complexă a radioamatorismului deceniilor trecute, mai ales că pe atunci pătrundeam în ea ca începător, comentariile vor aduce cu siguranță multe completări.

Acum aproape 50 de ani obțineam licență de radioamator ca membru al unui radioclub județean, deși mai bine de 10 ani înainte experimentam construcții la fel ca mulți alții, la nivelul de atunci în condiții care azi ar stârni zâmbete, cu cablaj aerian (pretențios numit „convențional”) sau pe carton în loc de circuit imprimat, ciocan de lipit încălzit în jar sau la flacără și, în lipsa unui club cu instructori sau a altor radioamatori, sursele de informații erau cărțile și revistele din care practic devoram tot ce realizau radioamatorii de atunci, adevărate exemple ale pasiunii, din care care mulți sunt activi și azi. Poate că cele de față îi va stârni să intervină cu detalii prea puțin cunoscute, astfel încât la baza de date care există ca istorie a radioamatorismului cu echipamente, competiții, clasamente, să se adauge și nota personală a celor care le foloseau, sentimentele, visurile, dezamăgirile, sacrificiile și realizările lor, relația cu societatea, făcând ca o astfel de bază de date să devină una vie, însuflețită.

Organizarea

Pe atunci existau trei feluri de radioamatori: radioamatori constructori, radioamatori de recpție (SWL) și radioamatori de emisie-recepție (HAM). Pentru oricare din ele era necesară deținerea unei licențe care nu se putea face decât în calitate de membru al unui radioclub și după o examinare oarecum formală la primele două, dar foarte severă la HAM. Cam la hotarul anilor de acum o jumătate de secol radioamatorul constructor a fost scos nomenclator, nemaifiind organizată într-un cadru instituțional iar construcțiile și întrecerile constructorilor se desfășurau în cadrul celorlalte două care au rămas până azi. Radioamatorism în înțelesul său nu era posibil decât în cadru organizat, în cercuri sau cluburi radio pe care le putea frecventa oricine, elev sau pensioner, cu condiția să aibe acces la ele. Acolo unde lipseau, cum ar fi în mediul rural, prezența unui radioamator, fie el și SWL, era de mare folos, în rest nu exista decât imposibilul. Unul din mentorii mei, YO7VO, în memoria căruia dedic cele de față, ne povestea cum a ajuns radioamator incitat și îndrumat de un văr al său care era SWL, apoi YO7VO a ajuns instructor și șef de radioclub la Pitești. Cele câteva cărți care se găseau precum și revistele ușor accesibile nu făceau decât să aprindă o scânteie care stârnea un foc mocnit, în lipsa unui club nu era nicio șansă de a căpăta certificat sau autorizație. Și, dacă treceau anii, apăreau alte griji, serviciu, familie, lipsurile mult mai accentuate în mediul rural și generate de slaba productivitate a muncii în astfel de zone, care îți ocupau timpul cu lupta pentru procurarea mijloacelor de trai în loc de achizițonarea de piese și aparatură sau de trafic radio.

Până la terminarea liceului nu am părăsit localitatea natală, în mediul rural, pe Vale Buzăului, avantajos economic pentru familie dar dezavantajos pentru radioamatorism, trăiam undeva la deal-munte, localitatea nici măcar electrificată nu a fost până prin 1956, nici vorbă de vreun cadru organizat pentru radioamatorism. Așa că învățam abc-ul din cărți și reviste, începând cu modul în care se fac lipiturile (rețin un avertisment din cărțile de atunci, „nu lipiți mai multe piese în același loc și nici nu răsuciți terminalele, veți avea probleme la dezlipirea unei singure piese”), învățam cum arată (în desen) diferite componente passive și simbolizarea lor, codul culorilor, cum se execută bobinele de tip „fagure” sau „fund de coș”, ce sunt circuitele acordate, ce este lungimea de undă, frecvența, formula lui Thomson. De mare folos mi-a fost „Ghidul radioamatorului constructor” de Mihai Tanciu și George Racz tipărită la Editura Tineretului dar păstrez în memorie și impresia lăsată de articolele din excelenta revistă „Sport și Tehnică”, cu serialele legate de construcțiile de emițătoare, cu teoria și proiectarea amplificatoarelor, multiplicatoarelor de frecvență etc din care nu înțelegeam pe atunci decât că există și că sunt teribil de complicate, dar pe care am ajuns să le înțeleg și chiar să le folosesc mulți ani mai târziu ca radioamator. Și nu eram singurul cu astfel de preocupări, aproape toți care erau interesați de radioamatorsm aveam caiete în care conspectam date din cărțile sau revistele împrumutate și nu de puține ori aceste caiete treceau din mână în mână. Un coleg de clasă la liceu, devenit mai târziu un renumit jurnalist la Informația Bucureștiului apoi scriitor, membru al Uniunii scriitorilor, dar nu și radioamator, era chiar mai avansat decât mulți dintre noi, știa că există „bobine ecranate”, ceva teribil de complicat fără de care nu există radio serios. Altul, devenit profesor de fizică și matematică la țară și-a folosit pasiunea suplinind lipsa centrelor de depanare radio-tv, dar nici el nu a devenit radioamator. Așa cum făceau și alți absolvenți de fizică sau matamatică și fizică, adesea la forma fără frecvență, cu locuri de muncă la țară, de obicei în localitățile natale, care nu găseau cadrul unui radioclub în care să se poată autoriza. Procedurile de autorizare erau mult mai anevoioase decât acum, chiar cu multă birocrație și cu implicarea fățișă a „serviciilor” iar drepturile acordate de autorizații erau mult mai restrânse decât azi. Pe la 13-14 ani mi-am construit primul meu receptor pe unde lungi și medii cu detector de galenă, circuit acordat cu bobină „fund de coș” și un CV cu o singură secțiune dăruit de responsabilul unui centru de depanare din vecini, prieten cu tata, căști radio „captură de război”, adică recuperate de unchi și mătuși din tehnica militară aruncată de nemți când s-au retras pe Valea Buzăului spre Ardeal sau procurate la troc contra alimentelor, la care ascultam când pășteam vitele familiei, aveam antenele întinse prin copaci. O poză de când aveam 10 ani mă arată în această ipostază de cow-boy și radioamator în devenire, motiv pentru care o folosesc ca avatar pe acest forum.

Tavi YO4BKM

Tot acel responsabil de la centrul de depanare mi-a dat un tub 3V4 și câteva componente pasive cu care am reușit ca, în ultimul an de liceu, să-mi fac un receptor cu reacție 0V0 pe US. De câțiva ani vitele ne fuseseră luate de CAP (condiție să pot da admitere la liceu) și aveam mai mult timp pentru studiu și bricolaj în afara lucrărilor din gospodărie.

Devenind student la TCM la Institutul Politehnic din Galați în 1964 (specializarea electronică se găsea cel mai aproape la București și mă cam înspăimânta un oraș atât de mare, dar mă pasiona și mecanica) după doi ani în care m-am deprins cu ritmul studiului și mi-am putut face timp liber am început să frecventez și radioclubul județean unde autorizarea ca SWL mi s-a părut destul de formală, a fost suficient să arăt că îmi construisem între timp un receptor cu reacție după o schemă 0V2 cu tuburi (câți mai știu azi cum arată o schemă nVn?) și cunosc câteva expresii din codul Q, codul de prescurtări plus prefixele radio ale țărilor vecine, ajungând astfel radioamator de recepție în benzile de frecvență de la 3,5 MHz la 22 GHz (!!!), cu indicativul YO4-3125/GL fără să mai frecventez alte cursuri. Autorizația a fost eliberată de Direcția Județeană de Poștă și Telecomunicații. Pentru a deveni HAM la categoria a III-a (începător US 25 W în benzile de 80 și 40 m și 5 W în 10 m) trebuia îndeplinit un barem de minimum 500 de QSO-uri ca SWL, din care cel puțin jumătate în telegrafie, la care se adăuga un minim de districte YO și țări străine. Pentru categoria a II-a trebuia făcută dovada a peste 1500 de QSO-uri în categoria a III-a. Apoi examen la cinci probe, radioelectronică (scris), regulamente (scris), trafic radio (oral), telegrafie (scris și „oral”) și norme de tehnica securității muncii (scris), susținut într-o comisie a Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, comisie alcătuită din președinte, examinatori pe diferite specialități, secretară. La care se și pica în număr destul de mare, restanțele se dădeau cu altă ocazie, când se convoca comisia. După ce se promova examenul ministerul emitea, ca și astăzi, un certificat pe baza căruia se făceau demersurile pentru a obține autorizație și indicativ, dar nu ca azi, atunci autorizația presupunea o verificare cel puțin la fel de amănunțită ca cea pentru a obține pașaport și viză pentru țările occidentale, apoi ținerea continuu sub controlul „serviciilor” din simplul motiv că undele radio nu se opresc la graniță. Ca și la pașaport, autorizația se elibera cu întârziere sau nu se elibera deloc. Nu susțineau examen la radioelectronică specialiștii atestați, incluși într-un anume nomenclator al Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, iar la telegrafie nu susțineau examen cei care aveau o pregătire confirmată de brevete de telegrafist la categoria la care doreau să promoveze ca radioamator sau cei care doreau să se autorizeze în domeniul UUS, categoria V-a (începător UUS, 25 W) și a IV-a (avansat UUS, 100 W), probabil benzile de UUS erau considerate prea puțin utilizabile, cam la fel cum au fost considerate undele scurte la începutul secolului trecut când radioamatorii au descoperit practic avantajele acestora. Nu se bănuia că, mai târziu, telegrafia va fi scoasă din rândul cunoștințelor obligatorii pentru a deveni radioamator de US și înlocuită de sisteme mult mai sofisticate, iar undele ultrascurte vor fi depășite în materie de frecvențe înalte de traficul pe microunde.

După absolvirea facultății am fost repartizat la Pitești unde am putut să-mi completez cunoștințele (de specialitate dar și printre radioamatori) și am devenit YO7BKM, indicativ schimbat apoi din nou în YO4BKM la Brăila în 1994.

Pentru QSL-uri existau la club mii de imprimate gen cărți poștale pe care fiecare aplica ștampila cu propriul indicativ, eventual numele, QTH-ul și locatorul. Tipărirea QSL-urilor proprii era o problemă încurcată, regimul tipăriturilor era foarte sever controlat, mai ales când era vorba de mii de exemplare (să fie oare manifeste codate?), teoretic se puteau obține aprobări dar la care trebuia să justifici fiecare înscris care părea înspământător pentru politrucul care nu înțelegea ce înseamnă TNX, AGN sau altele. În final am găsit o soluție practică când am realizat QSL-urile pentru stația colectivă a studenților YO7KFV pe care o înființasem și al cărui responsabil eram. Mi-am făcut o machetă de QSL și, cum aveam laborator foto, o copiam pe hârtie-carton de câte ori aveam de completat câte un stoc de QSL-uri. Văzând cum mă chinui așa, un bun prieten, care nu era radioamator dar deservea o mașină de multiplicat de tipul RoMajor, mi-a tipărit câteva mii de cartoane dar și cu indicativul meu, pe QSL-ul propriu desenasem o vulpe care saliva privind la niște struguri pe care era scris DX. Sau o capră neagră care aruncase din coarne pe operator direct pe Sfinxul Bucegilor, pe acestea le expediam când mergeam în portabil pe munte.

Dotarea tehnică

Cu o jumătate de secol în urmă tuburile electronice se mențineau bine înfipte în soclul pe care îl ocupaseră, la figurat, dar și la propriu în cei alți 50 de ani de radiocomunicații. Cel puțin în materie de emițătoare construcția hibridă, semiconductori și tuburi electronice, era folosită chiar și de marile companii care fabricau echipamente de radiocomunicații pentru uzul profesional sau de amator. Cât privește domeniul undelor ultrascurte, din cauza frecvenței foarte ridicate (144 MHz sau peste, nu era accesibilă banda de 50 MHz) semiconductorii erau mult mai rari, chiar și la puteri mici sau în receptoare. În astfel de condiții, ce stătea la îndemâna radioamatorilor? Pentru cei mai puțin obișnuiți cu construcțiile se ofereau aparate militare scoase din uz de la armată, în general de fabricație sovietică de pe vremea ultimului mare război, am cercetat de curiozitate dar fără să le folosesc A7A, A7B, RBM (transceivere), USP, KVM (receptoare, KVM era un aparat pretențios, multifuncțional, foarte elegant, practic neegalat încă și pe care acum l-aș prefera în locul oricărui alt receptor modern), pe panoul frontal al multora din ele era scris în limba rusă, câteodată și în românește „Atenție, dușmanul ascultă”. Mai erau și alte mărci, luate pe ansamblu fie aveau câteva benzi utilizabile, fie trebuiau modificate, echipamente industriale pentru amatori nu am văzut decât la cluburi sau, foarte rar, la câțiva care au avut posibilitatea să le procure din străinătate. Mai existau echipamente HM făcute de cel care le folosea sau procurate de la alții cu mai mult talent în construcții, personal mi-am construit toate echipemantele folosite în trafic ca SWL sau HAM până în 2010. De multe ori erau folosite echipamente combinate, emițătoare și receptoare de proveniențe diferite, acordul se făcea „la două butoane” ceea ce îngreuna calarea corectă a frecvențelor TX/RX. În materie de componente găseam la magazinele de specialitate din orașe tuburi electronice de toate felurile, care puteau fi folosite și la emisie asigurând puteri de zeci de watt sau mai mult, cum era tubul final linii la televizoare PL500 cu echivalentul său EL500 cu 6,3 V la filament sau similare ca EL84, EL36 al căror preț nu trecea de 25–30 de lei. Aceste tuburi puteau disipa pe anod 12–14 W dar, montate două în paralel, puțin supravoltate pe anod și bine acordate cu antena folosind un filtru Π, asigurau până la 80 W, am avut un PA de acest fel din 1994 până în 2009 cu care am lucrat toate continentele în SSB folosind o antenă LW. Montate în contratimp (de preferat la emițătoarele monobandă din cauza dificultăților de accord și adaptare la comutarea benzilor) puteau asigura până la 200 W cum era cazul tubului PL504 (Philips) sau EL504 (Siemens) chiar și în 144 MHz, am văzut prin 1975 o astfel de schemă în revista germană UKW-Berichte. În unele orașe (Galați, București) am văzut că magazinele de specialitate erau dotate și cu catometre, aparate cu care se măsurau caracteristicile oricărui tub electronic, fie el nou, cumpărat din magazine (verificare gratuită), fie tuburi folosite (verificare taxată). Se mai putea procura tuburi și prin cluburi, din stocurile supuse casării la armată, tuburi pentru US din familia ГY50 (output 40 –55 W) cu care se construiau PA folosind 2, 3 sau 4 tuburi în paralel sau tuburi pentru UUS din familia ГY29 (output 30–40 W), ГY32 (output 15 W). Acestea se procurau cu ușurință și puteau fi folosite de constructori în locul tuburilor „consecrate” precum 807 (putere disipată pe anod 25 W, output 50–55 W) care apăreau în schemele de construcții radio (Emițătoare de mică putere pentru radioamatori de D. Zamfirescu, Editura Tehnică) dar și în unele stații industriale. La stațiile de club existau etaje finale de putere cu tuburile ГY80-ГY81 le-am văzut la Galați, Pitești, Brăila. Din anii ’70–‘75 a început criza tuburilor final linii, se făcea mare speculă cu ele, tubul PL500 se numea în mod ironic „PL 300 de lei”. Prin cluburi, dar și pe piața liberă se mai procura și alte tuburi, precum QQE 03/12, QQE 06/40 (30 W până la 430 MHz) cu care mi-am construit primul meu emițător pe 144 MHz, VFO cu ECC85 (6H3П) și linie Lecher, final cu QQE 06/40 și linie Lecher, modulator pe anod cu 6П14, microfon o cască telefonică și preamplificator cu 6H3П. Primii semiconductori care au apărut la noi prin anii ‘60 au fost cu germaniu, majoritatea de proveniență sovietică, care nu satisfăceau din mai multe motive: putere mică, frecvență de tăiere redusă, curent rezidual mare, zgomotoși, ceea ce împiedica folosirea lor chiar și la receptoarele de trafic, dar satisfăceau în privința receptoarelor de radiodifuziune sau pentru experimente simple. Prin anii ’70 au apărut și semiconductori fabricați sub licență la IPRS Băneasa, la început cu germaniu (din categoriile EFT sau AC), mai târziu cu siliciu (BC, BD, 2N, BF) care au pătruns și în construcțiile stațiilor de amator. Primele mele receptoare au fost cu tuburi, fie cu reacție, fie convertere care aduceau benzile de US sau UUS la intrarea pe unde medii a unui radio cu tuburi Carmen 4 din acordul căruia care făceam practic explorarea benzii, pe care îl echipasem cu un BFO și detectorul respectiv pe frecvența intermediară de 475 kHz, în 1975 construisem un receptor mult mai peformant pentru 144 MHz, complet tranzistorizat, cu BF200 ca preamplificator și schimbător de frecvență (avea amplificarea reglabilă din curentul de colector), BF180 ca oscilator local și în etajele amplificatoare de FI (6 MHz), BC107 în AF. Folosisem o schemă care circula atunci prin cluburi ca fiind o preluare după un receptor de vânătoare de vulpi dezvoltat de radioamatorii francezi. Rețin că, pentru a crește sensibilitatea, dioda de detecție pentru AM (cu germaniu) era polarizată. Se recepționau semanle AM sau, folosind detecția pe flanc, și semnale FM. Cu tranzistori cu germaniu nu am construit decât receptoare simple pentru radiodifuziune după scheme de tip reflex pentrru UL sau superreacție pentru UUS, dar care nu satisfăceau pentru traficul de amator din cauza zgomotului mare. O variantă acceptabilă de receptor de trafic pe care am folosit-o până în 1969 a fost una hibrid, cu două tuburi 3V4 ca detector cu reacție și preamplificator de AF alimentate la anod cu 9 V, urmate de amplificator de AF construit cu tranzistorii П15 și etaj final cu complementarii MП40, MП41, care funcționa în toate benzile de US. O largă răspândire a cunoscut, începând cu anii '70, transcieverul A412 (solid state, 2–5 W, receptor simplă schimbare, filtre cu XF9, CW și SSB, comutări statice asistate de circuite integrate logice) care se oferea amatorilor în mai multe variante, fie asamblat complet, fie kituri sau documentație de execuție, inclusiv cu final de putere cu tuburi. Mai erau și transcieverele sovietice Volna, se puteau procura destul de ușor în comparație cu altele din Occident, am văzut câteva în funcțiune, mulți parteneri de trafic din Rusia, Ukraina sau Republica Moldova lucrau cu ele, dar nu am putut auzi o părere unanimă, aprecierile oscilau pe un larg interval de calificative.

Mulți radioamatorii pe care i-am cunoscut în radiocluburi în anii ’70–’80 care aveau echipamente, mai ales pentru UUS în construcție proprie, făceau multă risipă de imaginație. Nu voi da nume, dar exemplele sunt reale și provin din Pitești. S-a reușit construcția unui emițător în 144 MHz plantând în etajul final „un pumn de BC-uri”, care debitau cca 0,7 W în antenă. Nu mai era un secret construirea unui oscilator până la 200 MHz cu BC 107, chiar dacă era un transistor de audiofrecvență. Sau s-a experimentat cu oarecare succes modularea în amplitudine în etajul final pe UUS folosind tehnica amplificatoarelor magnetice. Sau un transceiver pe 14 MHz cu conversie directă la recepție și DSB la emisie, etaj final cu BD 135, extrem de redus ca dimensiuni, cu care s-au putut lucra trei continente folosind o antenă VS1AA. Am folosit și eu în anii ’80 un transceiver cu DSB la emisie și conversie directă la recepție pe banda de 3,5 MHz, dar cu două bucăți 2N3632 în contratimp în etajul final, cu oscilator pe cristal pe 2,2 MHz plus VFO de transpunere în bandă și antenă LW. Mai tîrziu i-am adăugat un filtru SSB cu patru cristale pe 2,2 MHz (aveam cinci cristale identice, unul era deja în oscilator) după ce am reușit să le „trag frecvența” cu guma sau creionul moale astfel încât să atenueze destul de bine banda laterală inferioară. S-au experimentat construcții în care tranzistori banali (aceeași BC107, în carcasă metalică pe atunci) erau alimentați la peste 200 V în regim zis „de avalanșă”, i-am folosit și eu pentru a alimenta cifrele din tuburile Nixie folosite într-un numărător HM cu circuite integrate logice din seria CDB. Poate că își mai amintesc unii că se putea obține modulare SSB prin tehnica defazării, fără a se folosi filtre, se spunea că a fost pefecționată de radioamatori. Dacă defazarea semnalului oscilatorului pilot era simplu de făcut deoarece avea frecvență fixă, defazarea semnalului vocal, chiar limitat prin filtrare în intervalul 300-3000 Hz, presupunea folosirea de componente pasive (condensatori și rezistențe) cu valori nestandardizate și toleranța sub 1% asamblate din grămadă și măsurate cu aparate de precizie. Prin anii 1972 am avut în dotare un astfel de defazor fabricat industrial și mă bătea gândul să-l folosesc, semăna cu tuburile electronice metalice de proveniență sovietică, dar am preferat să ajustez cristalele pe 2,2 MHz procurate prin club, le mai am și acum.

În lipsa fitrelor XF9 pentru SSB, schema DSB la emisie era destul de folosită la emițătoare HM. Se găseau și filtre sovietice pe 500 kHz dar, din cauza frecvenței destul de coborâte, era dificilă transpunerea dintr-o singură schimbare de frecvență în benzile de la 14 MHz în sus.

Revista Sport și Tehnică a fost înlocuită de Tehnium, subordonată unei alte autorități mai apropiată de propaganda acelor vremuri, revista era mai slabă din mai multe privințe, plecând de la calitatea hârtiei până la conținutul articolelor. Cu toate acestea apăreau și articole excelente sub semnătura unuia din monștri sacri ai undelor ultrascurte, regretatul YO3AVE pe care l-am cunoscut și personal, care publica tot ce trebuie pentru a reuși „din prima”, atât schema cât și cablajul. După o astfel de schemă am realizat în 1976 o stație în 144 MHz, emițător cu 2N3375 în etajul final, modulat în amplitudine în final și prefinal (2N2219), receptor dublă conversie care, având a doua frecvență intermediară pe 475 kHz, detecția pe flanc a semnalelor FM cu bandă îngustă era mult mai eficientă. Singura deosebire față de schema lui YO3AVE a constat în folosirea a trei cristale pe 72 MHz comutabile electronic pe care le aprovizionasem cu ocazia unui stagiu petrecut în Germania Federală, în loc de un cristal pe 8 sau 12 MHz cum era în schema originală, s-a simplificat construcția emițătorului. Deși aveam posibilitatea să mă dotez din Germania cu aparatură industrială, am preferat să mă aprovizionez cu componente cât să-mi ajungă mult timp pentru construcțiile care mă atrăgeau mai mult decât traficul în sine. Unele din ele (CV triplu pentru UUS, cristale, microfon dinamic, tranzistori) le mai am și acum.

În privința antenelor nu existau mari deosebiri față de ce se folosește azi. Foarte folosite în US erau cele „fir lung” datorită ușurinței cu care se puteau executa și acorda în orice bandă cu ajutorul filtrului Π din etajele finale cu tuburi, în UUS se foloseau Yagi cu 5–9 elemente și, după 1975, antena Swan pe care am avut-o și eu până în 1989 și pe care o echipasem cu un rotor HM construit cu un motor de ștergător de parbriz de Dacia 1300 completat cu un reductor suplimentar. Cum specializarea mea în mecanică o constituiau roțile dințate și dinamica utilajelor tehnologice, nu mi-a fost greu să-mi fac un al doilea reductor cu angrenaj melcat realizat fără mașină sau scule de danturat, lucrând angrenajul pe un strung foarte banal, mi-a fost de folos și o calificare în domeniul strungăriei dobândită pe vremea când nu aveam voie să acced la facultate (dosarul, bată-l vina), până în 1964, momentul când s-a produs cea mai mare liberalizare politică în cadrul unui regim communist de la noi și trăit de mine la vârsta adolescenței. Pentru cine nu crede că se pot face angrenaje melcate numai pe strung, îi stau la dispoziție pe orice cale. Este cam ca oul lui Columb. La fel de rar ca echipamentele aduse din străinătate se mai vedea câte o antenă beam rotativ pentru US, procurată odată cu echipamentul.

Spre deosebire de azi lipseau aparatele de măsură și reglaj pentru stațiile radio. La club exista un grid–dip meter cu ECC 85 și bobine comutabile (fabricație Tesla) care nu acoperea toate benzile noastre și, unde le acoperea, ocupau pe scală câțiva mm, cea mai redusă scală era în 144 MHz. În lipsa de altceva mai bun eu foloseam ce foloseau mulți alții, respectiv improvizații HM. Un „măsurător de câmp” era o bobină cu câteva spire pe aer, o diodă cu germaniu și un instrument de măsură, cu care mă ajutam să realizez acordul corect al circuitelor urmărind maximul de semnal. Pentru a măsura frecvența în 144 MHz mai precis decât aparatul de la club mi-am făcut un „țambal”, o linie Lecher cu două fire din cupru întinse paralel la 3 cm una de alta pe o riglă de lemn da cca 3 m lungime, terminată în gol la unul din capete și cu o buclă semicirculară la celăllat capăt. Cuplam bucla cu oscilatorul emițătorului, așezam lângă ea măsurătorul de câmp și, plimbând tăișul unui cuțit pe post de scurcircuitor pe fire, urmăream indicațiile măsurătorului și depistam astfel pozițiile de acord ale scurtircuitorului. Distanța dintre două poziții successive, măsurată cu ruleta, dădea valoarea jumătății de lungime de undă din care aflam frecvența, o estimare mult mai precisă decât cu undametrul. Așa mi-am acordat în bandă primul meu emițător pe UUS arătat mai sus, am lucrat cu el cca 3 ani, inclusiv în concursuri și nu am ieșit niciodată în afara benzii permise pentru lucrul în telefonie. Puterea era estimată cu un alt „măsurător de câmp” din care lipseau dioda și instrumentul de măsură, fiind înlocuite cu un bec. Un bec „baionetă” pentru etajele de mică putere, becuri de lanternă ori de automobil la etajele de putere scăzută sau becuri de iluminat la 220 V și diferite puteri pentru ce depășea 30–50 de watt care se cuplau în loc de antenă. Dacă un bec de cca 60 W devenea „alb” etajul final debita sigur cel puțin 45– 50 W, se considera că efectul termic este mai eficient la radiofrecvență. Acordul cu antena se făcea după curentul minim din etajul final iar la puteri mai mari se urmărea iluminarea maximă a unui bec cu neon sau a unui tub fluorescent apropiat de linia de alimentare dacă nu era coaxială. După ce trecea un timp în care curiozitatea constructorului era satisfăcută, se putea trece la construirea unui reflectometru și, rara avis, a unui transmatch cu roller inductor. Sensibilitatea receptorului o măsuram prin metode la fel de originale. Se monta la intrare o antenă de câțiva zeci de cm și, în apropiere de ea, se frecau două piese din metale diferite (de exemplu un cuțit și o șurubelniță), dacă în difuzor se auzeau pârâituri se spunea că sensibilitatea este destul de bună. Sau, pe 144 MHz, se recepționa baliza de la club cu coada șurubelniței în loc de antenă și lungimea acesteia era o estimare a sensibilității. Făcând abstracție de poziția acestei „antene”, vecinătăți etc. Cât despre măsurarea impedanței antenei, analiza spectrului emis, lărgimea de bandă a filtrelor, erau de neînchipuit pe atunci să fie vreodată și la îndemâna noastră.

Traficul radio

Eu nu am apucat vremea emițătoarelor pe US cu frecvențe fixe, deși mulți din cei în vârstă povesteau despre ele, chiar și în cărțile care apăreau pe atunci se mai prezentau scheme de emițătoare pe US cu oscilatoare pilot pe cristal. În schimb, în benzile de UUS se foloseau mult emițătoarele pe frecvențe fixe. Emițătorul meu cu tuburi, VFO și linii Lecher era el bunicel, dar cu timpul, a crescut numărul de stații din bandă, mai ales la concursuri, (in)stabilitatea frecvenței a început să devină supărătoare și am trecut la oscilatoare cu cristale comutabile. Scheme cu varierea frecvenței cristalului sau combinații între oscilator cu cristal și cu frecvență variabilă, un fel de „struțocămilă”, nu erau prea agreate în UUS. Deși am lucrat în concursuri peste 10 ani cu frecvențe fixe la emisie, azi mi se pare ciudat cum se putea face peste suta de legături în 144 MHz într-un concurs în care răspundeai pe o altă frecvență decât cea pe care se făcea apel și, culmea, ți se mai și răspundea aproape imediat. Rareori mai apărea câte unul care avea o stație cu acord continuu comun la emisie și recepție (sigur adusă din străinătate) dar prea puțină experiență de concurs, care încheia apelurile sub forma „... răspundeți numai pe această frecvență”, fără să-și dea seama că cerea imposibilul. Singura lui șansă de a lucracât mai multe stații ar fi fost să răspundă el la apeluri, nu să le inițieze, dar poziția pe care o ocupa în clasament era edificatoare în privința tacticii necorespunzătoare. În ce privește benzile peste 144 MHz, personal am lucrat numai în 432 MHz cu un triplor de la 144 MHz (2,5W) furnizat de stația construită după schema lui YO3AVE (drept varactor am folosit joncțiunea bază-colector a unui 2N2219 și se putea tripla fără probleme semnalul AM) și un schimbător de frecvență la recepție, de la 432 la 144 MHz. Unii din membrii clubului piteștean aveau stații industriale precum AT-30 (Vocaline, SUA, 432–436 MHz). Dar nu am lucrat în această bandă mai mult de zece indicative până în 1990 când m-am mutat la Brăila unde condițiile de la bloc nu mi-a mai permis traficul în creștere pe UUS, la Pitești locuiam la etajul IV din IV în cel mai înalt cartier din oraș, la Brăila la etajul II din VII, inconjurat de blocuri turn.

Tot prin anii ’70 a început să apară și traficul „exotic” în UUS, respectiv pe sateliții Oscar sau chiar EME, citeam în reviste despre puținii radioamatori YO care au realizat astfel de legături radio. Alte mostre de trafic „exotic”, dar în US, la care au fost parte și radioamatori YO, era cel în care cineva putea lucra, într-un QSO multiplu, alte două stații situate la antipozi între ele. Îmi amintesc de un articol din una din revistele noastre în care erau descrise astfel de QSO-uri, nu mai rețin numele celui care a reușit performanța din YO, care a lucrat o stație de la Polul Nord și alta de la Polul Sud, beneficiind de sprijinul unuia din corespondenți care l-a introdus în această masă rotundă, ceva mai mult decât un DX Cluster de azi. Aceasta este una din performanțele care, cum arătam la începutul articolului, greu se mai poate egala azi în aceleași condiții. Sau, o altă performanță de care am aflat pe când eram SWL în Galați, un radioamator YO a lucrat toată Europa cu 1 W în 3,5 MHz CW. Toate acestea ne dădeau un imbold teribil să facem tot ce este posibil să ajungem și noi radioamatori, să frecventăm cluburi, să învățăm, să construim și să experimentăm.

O notă aparte o avea un serviciu de amator de pe atunci numit SCTR (serviciul de control trafic radio) în care activau voluntar radioamatori selecționați după criterii pe care nu le-am cunoscut niciodată. Rolul acestuia era de a supraveghea traficul radio, de a avertiza pe cel care săvârșea abateri și de a-i face raport la autoritățile noastre de atunci. Țin minte că un foarte experimentat radioamator piteștean dar cam glumeț din fire (acum SK) a lucrat într-un concurs cu două emițătoare fără să aibe voie, a fost apelat de SCTR în telegrafie cu observația „2TX”, el s-a făcut că îl cheamă o stație cu indicativul 2TX căreia i-a dat și i-a cerut controlul, cei de la SCTR nu au gustat gluma și, în urma raportului, a fost suspendat de la competiții o lungă perioadă. Sancțiuni aspre primeau și cei care nu trimiteau logul de concurs, se ajungea până la suspendarea din competiții. Și mai era ceva care azi nu prea se mai întâlnește: cei din conducerea FRR, inclusiv secretarul general (singurul secretar general care a existat în afară de cel cunoscut de tot poporul), apăreau în trafic sau în concursuri foarte des și nu se sfiau să facă observații privind calitatea emisiunii partenerului, motiv dătător de marii emoții.

Radioamatorismul nu se putea practica decât în cluburi organizate după criterii sportive, radioamator în afara clubului nu putea exista. Deși radioclubul județean Argeș avea rezultate sportive foarte bune, inclusiv maeștri ai sportului, deși avea radioamatori de top și foarte apreciați profesional în alte domenii economice ale județului, unii ocupau chiar funcții de conducere la vârf, am fost dezamăgit când am aflat câtă atenție se acorda radioamatorismului de către mai marii sportului. Țin minte că, în Pitești fiind, am participat la o ședință de bilanț a cluburilor sportive din municipiu deoarece făceam parte din conducerea clubului ca responsabil cu UUS. Ședința era prezidată de întâiul stătător politic și administrativ al municipiului care a deshis lucrările cu anunțul că sunt prezente conducerile tuturor cluburilor sportive, nici nu era de conceput o prezență mai redusă pe vremea mobilizărilor în unanimitate. După materialul introductiv discuțiile au fost confiscate de fotbal, întâiul stătător intrând în toate amănuntele legate de transferări, bază materială, fonduri alocate etc. Trenând fără să ajungă și la radioamatori, eu am strigat din sală că se lungește prea mult, întâiul stătător m-a interpelat sever ce ramură sportivă reprezint eu, „ce sunt ăia radioamatori?” a întrebat el după răspunsul meu, „păi, ați anunțat că sunt prezente toate cluburile sportive” i-am replicat, mai-mai că nu ne-a dat afară din sală, să se mai discute și despre noi dar și despre alte cluburi nu s-a mai găsit timp, ședința s-a terminat într-o stare de mare lehamite și sictir. Puțin timp după acest bilanț, din ordinul aceluiași întâi stătător toți salariații din municipiu erau obligați să verse din salariu suma de 10 lei (se reținea direct pe statul de plata) pentru susținerea clubului local de fotbal. Inclusiv radioamatorii care ne plăteam din venitul propriu echipamente, antrenamente, deplasări în portabil pe vârf de munte și aduceam trofee cu doar o mână de oameni.

Destul de vizibilă era prezența „serviciilor”. În Argeș (poate și în alte județe) am apucat câteva convocări la sfârșit de an la care toți membrii clubului, fără excepții decât bine motivate, erau prezenți la o ședință organizată de club cu participarea „colegilor” noștri în civil. La primul punct ni se aduceau la cunoștință abateri săvârșite de radioamatori români, cu date concrete. Sau cazuri de stații pirat, multe în CB pe 27 MHz foarte ieftine în Occident, dar și stații de telecomandă pentru aero și navomodele neînregistrate pentru a fi autorizate. Cu totul diferit era al doilea punct în care erau descrise mesaje comprimate transmise pe frecvențe care se puteau afla și în benzile noastre sau pe care unii din noi le puteau recepționa dat fiind construcția aparaturii. Ni se dădeau detalii privind caracteristicile tehnice ale unor astfel de transmisiuni, din care importantă era puterea redusă a emițătorului, ceea ce presupunea un transfer de informații de la o sursă către un curier aflat în apropiere, după cum ni se explica, chiar cu exemple concrete din județ. Deoarece dotarea „colegilor” nu putea acoperi arii foarte mari se făcea apel la noi că, dacă auzim astfel de emisiuni, să reținem frecvența, momentul, eventual să facem și o evaluare a puterii emițătorului sau chiar să facem și o înregistrare pe bandă și să le comunicăm aceste date. Nu știu dacă cineva a făcut acest lucru. Dar mare parte din ce se prelucra la aceste ședințe se știa deja printre noi, aflată din „zgomotul de fond al radioamatorilor” și, probabil, scopul acestor întâlniri era ori de a ne arăta că „ei” mai sunt „pe fază”, dar și de a sonda starea de spirit din rândul nostru în cadrul unor discuții care se anunțau din start a fi libere și care se purtau fără încercări de intimidare ori de provocare. Sau, poate, să ne arate că există elemente comune la care putem participa, aspect din care în a doua jumătate a anilor ’80 nu ar fi fost exclusă o doză de buna credință.

Gheorghe Oproescu YO4BKM

Articol aparut la 15-9-2018

2055

Inapoi la inceputul articolului

Comentarii (13)

  • Postat de Miki - YO5AJR (yo5ajr) la 2018-09-15 13:52:35 (ora Romaniei)
    Excelenta retrospectiva al unei activitati de radioamator. Cu mici deosebiri mai toti din anii 57 - 89 am parcurs. As adauga ca eu aplicand "nu - mi umbla gura - nu ma doare capu", din anii 59 si pana in 89 preponderent, as spune 99% am lucrat numai in CW, cunoscand o oarecare "retinere " la CW a "tovarasilor cu ochi albastri". Am mai costatat de a lungul anilor, ca cu deosebire din alte tari socialiste de langa noi "organele" noastre erau (de la caz la caz) mai blanzi, permisivi cu noi. Acest articol eu as incadra ca exemplu in istoria radioamatorismului Roman. Felicitari draga Tavi. 73 de Miki

  • Postat de ghita - YO8CLN (yo8cln) la 2018-09-16 09:05:18 (ora Romaniei)
    O retrospectiva excelenta scrisa cu mult talent si cu exemple concrete , dar si cu multa " blindete". Nu trebuie sa uitam ca , multi dintre cei care ne urmareau erau chiar colegii nostrii radioamatori (exista o lista de fosti informatori cu indicativ )cu care inca mai facem legaturi in benzi.Ce bine ar fi sa existe cineva care sa adune aceste materiale care peste vreme ar constitui o adevarata istorie a radioamatorismului YO . 73 ! de yo8cln.

  • Postat de Oproescu Gheorghe - Tavi - YO4BKM (yo4bkm) la 2018-09-16 18:00:19 (ora Romaniei)
    Da, au fost și rele, au fost și bune, bune că eram tineri și mai aveam vreme să sperăm în „la anul va fi mai bine”. Acum văd, poate cu ochii pesimistului, că la anul sigur va fi mai bine, dar mai bine ca peste doi ani. Printre bunele dispărute acum aș pune, în afară de tinerețe, Serviciul de Control Trafic Radio (SCTR). Știu sigur că există în alte țări, cum ar fi DL, dar nu în subordinea DARC ci în subordinea autorității pentru reglementarea radiocomunicațiilor. Și care dispune de norme și echipamente cu care poate sancționa, de exemplu, „abuzul de putere” fără inspecții la domiciliul operatorului. Doar pe baza documentației pe care toți radioamatorii sunt obligați să o depună și care cuprinde descrierea antenelor in detaliu (degajare, orientare, cu desene) și pe baza unor măsurători efectuate de la distanță plus un algoritm de necontestat, se dă un verdict greu de anulat. 72!

  • Postat de Adrian - YO5BFJ (yo5bfj) la 2018-09-16 22:02:48 (ora Romaniei)
    O tempora....Numai A 412 este singur o istorie ! Primele legaturi **pirate** le-am facut cu un RBM 1. Foarte frumos,elegant dar si adevarat domnule profesor. Multumiri !

  • Postat de Codreanu Alin Daniel - YO4JNX (yo9jnx) la 2018-09-17 01:18:56 (ora Romaniei)
    Un articol excelent redactat si expus cititorului. Am fost placut impresionat sa revad imaginea de alta data a radioamatorismului romanesc.
    Pot spune ca am reusit sa retraiesc printre randuri o imagine de mult uitata. Imi aduc aminte, acum ceva timp, june radioamator fiind, am fost la un prieten in capitala intr-o vizita si mi-a aratat statia tatalui sau.Era de fapt un receptor pe tuburi HM intr-o cutie de tabla cu o scala desenata pe o bucata de carton, in 3.5 si 7 iar langa el un emitator separat de 30w in CW, ceva cu 6P6 daca nu ma insel cu care facuse cateva mii de QSO-uri cu ajutorul a doua antene LW(rx/tx)...
    Am fost impresionat cu cata simplitate in aparatura se poate umple un perete de QSO-uri.

    Foarte interesant pentru noi(cei tineri) o continuare a articolului cu titlul "radio constructii YO acum 50 de ani ", sunt foarte curios cum aratau atat montajele cat si statiile radio in epoca in care se facea performante din nimic.
    Felicitari pentru articol.
    Alin YO4JNX/F4ICE

  • Postat de Vasile - YO6EX (yo6ex) la 2018-09-17 10:05:45 (ora Romaniei)

    Despre acea perioada sunt multe de spus. Din pacate randurile celor care au trait atunci se imputineaza tot mai mult.

    @ YO4JNX: la adresa de mai jos este publicat un ciot de articol privind aparatura din anii ’50:

    http://yo6ex.blogspot.com/2018/09/echipamentele-radioamatorilor-din-anii.html

  • Postat de Stoian Gheorghe - YO3FKC (yo3fkc) la 2018-09-17 17:01:21 (ora Romaniei)
    Nostalgie ....
    Am inceput in 75 , elev de generala fiind la YO4KCC , cu regretatul 4WS . La vremea aceea nu imi pasa de colegii care erau cu "geana" pe noi , operam FT-ul 250 , neautorizat fiind , in traficul curent dar si in concursuri . Stiu ca am lucrat vreo doua YODXContest dormind cate o ora pe mesele din sala de curs .
    Alte vremuri ...

  • Postat de Dan - YO3GH (yo3gh) la 2018-09-17 19:59:23 (ora Romaniei)

    Super articol, ma regasesc in unele zone , cam de prin 1974 ;) , cand aveam 15 ani. Am citit cu emotie , incerc sa colectionez aceste articole , care de fapt reprezinta istoria noastra . Vasile avea o colectie intreaga, incerca sa faca o istorie, la fel si Nini prin interviurile lui face interlocutorii sa depene amintiri .
    Multumesc mult d-le profesor ! Numai bine !

  • Postat de Oproescu Gheorghe - Tavi - YO4BKM (yo4bkm) la 2018-09-19 09:19:14 (ora Romaniei)
    Mulțumesc pentru comnetarii! În ce privește documnetația legată de istoria radioului există surse în care se găsesc construcții vechi de echipamente radio. Cea mai veche (probabil și cea mai veche din YO), pe care am avut-o și am donat-o la radioclubul județean din Brăila este „Noţiuni de telegrafie fără fir cu descrierea staţiunilor de telegrafie fără fir în serviciul armatei, Bucureşti, Atelierele grafice, SOCEC & Co. Societate Anonimă, 1914” de I. Stoenescu, căpitan din geniu. Pe atunci nu existau tuburi sau tranzistori, stațiile fixe aveau sute de kW, stațiile mobile zeci de kW, stațiile portabile zeci de W. Aceeași destinație a avut o altă carte de-a mea, „Radioelectricitatea, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1944” de Mihail Konteschweller. Mai dețin cele două volume din „Manual de radiotehnică, Editura Energetică de Stat 1953, 1954” de B.A. Smirenin și „Antennenbuch” de Karl Rothammel edițiile 1961 (pe hârtie) și 1968 (pdf). Mai există și asociația Pro Radio Antic cu revista acesteia. Sau colecțiile din Sport și Tehnică ori Tehnium. Foarte multe din astfel de surse sunt scanate și se află în arhivele electronice ale unor radiocluburi, ar fi bine ca un catalog al lor să apară permanent și pe acest forum. 73!

  • Postat de Oproescu Gheorghe - Tavi - YO4BKM (yo4bkm) la 2018-09-19 13:40:11 (ora Romaniei)
    După ce am terminat treburile gospodărești pe ziua de azi mai adaug câteva din istoricul radioului. În cartea din 1914, arătată mai sus, se folosesc expresii precum „sleirea bateriilor” când se epuizau, „regularea aparaturii” printre care și „sintonizarea antenei”, adică adaptarea ei cu emițătorul, „valvă” pentru diodă, expresii care d.p.d.v. tehnic erau exacte. Mult mai aproape de vremurile noastre au apărut în cărți și inovații precum „emiceptor”, probabil în sensul în care cu foarte mulți ani în urmă se milita ligvistic pentru „gâtlegău” în loc de cravată sau „pe șine alergător” în loc de tramvai.Cu adevărat, alte vremuri ... așa cum vor deveni și cele din zilele noastre.

  • Postat de Dan - YO3GH (yo3gh) la 2018-09-20 00:12:59 (ora Romaniei)
    Multumesc mult ptr info , unele le am si eu dar e clar trebuie sa mai caut pe la anticariate :)) In Pro Radio Antic sunt si eu , am o parte din reviste si pe site-ul asociatiei prezint si eu o colectie.
    Numai bine,
    Dan yo3gh

  • Postat de Florian - YO5BWQ (yo5bwq) la 2018-09-24 16:53:39 (ora Romaniei)
    Dacă se dorește documentarea pentru aparatura radio veche folosită și de către radioamatori sunteți invitați să vizitați locația muzeală RADIONOSTALGIA-BRUSTURI. Aici veți găsi mărturii ale fenomenului care a schimbat lumea:RADIOUL.

  • Postat de Adrian Voica - YO2BPZ (yo2bpz) la 2018-10-03 12:05:07 (ora Romaniei)
    Ce vremuri! Am fost din 1969 ( eram in liceu) YO2-1673/HD, pentru autorizatiea am dat examen chiar si la "Morse" in fata sefului radioclubului, nea Taita, fost subofiter TRS pe front, si, se spune, coleg cu viitorul general Gheorge Enciu YO3EG, mult timp presedintele FRR ( receptionam litere batute de nea Taita cu degetul in tablia mesei!). Primele receptii le-am facut in 7MHz , unde duminica dimineata se tinea QTC-ul national in AM ( din cate stiu de catre YO3RF si/sau YO3RD) cu un receptor Darclee. Prin apasarea simultana a tastelor UM si US de la receptor banda de 14 MHz se largea la cca. 1 cm, iar statii ca OD5AU si W3WWW modulau "ochiul magic" al receptorulu!. Nu voi uita niciodata nici macar "mirosul" primului meu QSL, cel primit de la regretatul YO3AID, Dan Potop!!! (Am si ramas dealtfelun nostalgic al QSL-urilor pe hartie!)
    Am fost foarte apropiat si implicat in activitate de radioclub la YO2KAR, (sef Panti YO2BBB, un om deschis la tot ce era nou), prin anii 71-72 scoteam la "sapirograf" un Buletin informativ YO2 solicitat in toata tara ( colaborator principal si de marca Iosif Remete, YO2CJ din Petrosani).
    Indicativul YO2BPZ l-am luat in 1976, dupa ce am invatat telegrafie adevarata in armata! Nu am fost un bun constructor, am lucrat mai mult cu improvizatii (RBM, USP), apoi cu aparatura HM procurata de la altii mai priceputi ( un TRX SSB cu PF1P si PL500 in final), dupa 1990 cu un a 412 construit de catre YO6AVB. Dar ce propagare si ce "liniste radio"! Unde sunt acele vremuri? Avem statii, computere, clustere, antene , propagare aproape inexistenta si zgomote de banda S8-9!
    Multumim Tavi ca ne-ai reamintit acele vremuri!
  • Scrieti un mic comentariu la acest articol!

    Opinia dumneavoastra va aparea dupa postare sub articolul "RADIOAMATORISMUL DIN YO ACUM 50 DE ANI"
    Comentariul trebuie sa se refere la continutul articolului. Mesajele anonime, cele scrise sub falsa identitate, precum si cele care contin (fara a se limita la) atac la persoana, injurii, jigniri, expresii obscene vor fi sterse.
    Comentariu *
     
    Trebuie sa va autentificati pentru a putea adauga un comentariu.


    Opiniile exprimate în articole pe acest site aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al redacţiei.

    Copyright © Radioamator.ro. Toate drepturile rezervate. All rights reserved
    Articole | Concursuri | Mica Publicitate | Forum YO | Pagini YO | Call Book | Diverse | Despre Radioamator.ro | Contact