Pe Discovery e un documentar despre Cernobâl. O poveste sinistra, cu o banda de cretini sovietici - cei mai mari cretini din lume! Pe la 1 CFR fac QRT si încep sa bâjbâi dupa pijamale, sa nu-mi trezesc nevasta. Le gasesc, dar în timp ce închei haina, îmi dau seama ca în fata mea, la nici un metru, licaresc în întuneric sapte puncte verzui. Ca ochii unui paianjen!
Ptiu, drace! Pun mâna pe lanterna si, cu orice risc, o bag în ochii fiarei. Surpriza totala: de pe raft ma priveste cuminte colectia mea de surplusuri radio. Sting lanterna si, dupa nici zece secunde, ochii paianjenului infernal reapar. De data asta merg tintit si-i bag farul drept în ochiul nr. 4, cel din mijloc. Si dau de cadranul eloxat al vechiului meu A7B (foto).
Mormai vreo doua de mama, de tata, de patrie adorata si încerc sa adorm. Dar paianjenul fosforescent nu-mi da pace, se misca amenintator prin visele mele, pe muzica documentarului despre Cernobâl...
A doua zi, duminica. Colectia de vechituri ma priveste cu dusmanie de pe polita... Spre seara nu mai rezist: caut prin pod pâna dau de roentgenometru. Scot bateriile lanternei si îl pun în functiune. Merge! Sau cel putin pacane. Vâr sonda sub nasul suspectului A7B: 15 microREM! Fac un salt înapoi si, cu un gest reflex, sting roentgenometrul. Si întepenesc: cadranul instrumetului îmi zâmbeste blajin, în aceeasi nuanta inefabila de verde fosforescent!
Deci, au existat epoci în care oamenii resimteau nevoia de a unge cu pasta radioactiva cadranul ceasurilor, scala radiourilor, chiar întrerupatoarele. Era ceva haios si - în aparenta - inofensiv. Ca si bagatul laserului în ochii trecatorilor, ca si aruncatul petardelor de la etaj, în capul vecinilor... Si astfel, peste decenii, blajina pasiune de a colectiona vechi radiouri ajunge sa te împroprietareasca pe un mic Cernobâl de biblioteca!
În acea noapte n-am avut astâmpar. Am luat pe rând piesele colectiei mele si le-am dus în camara, sa vad daca licare ceva. Cam licarea... Cu fereala, sa nu fac panica în familie, mi-am instalat punctul dozimetric în bucararie. Cam pacanea...
Deci, concluzii. Timp de decenii, operatorii radio trebuiau sa-si regleze aparatura la lumina lampii cu gaz sau a lumânarii. Epoca sovietica a marcat un pas înainte: vechile statii rusesti (A7B, R-105D s.a.m.d.) erau dotate cu mici lanterne - chioare, dar în orice caz mai bune decât un opait. Însa respectivele lanterne aveau suparatoarea tendinta de a se lipi de mâna trupetilor. Drept care s-a trecut la masuri mai radicale: scala instrumentelor de masura trasata cu pulbere fosforescenta, asijderea punctele de acord ale scalelor. Chiar dupa zeci de ani, mai toate emit radiatii - doze infime, dar persistente.
Nu era o practica exclusiv estica. La un vechi Racal RA 921 am gasit, sub butoanele decadice ale sintetizorului, mici flacoane conice având, pe fund, material foarte britanic si slab fosforescent. Dupa peste 30 de ani, substanta era epuizata si roentgenometrul indica fondul natural - dar numai Dumnezeu si Gratioasa sa Maiestate Regina stiu ce va fi emanat, atunci când statia era nou-nouta!
Din modestele mele experimente reiese ca s-a renuntat la ideea ungerii butoanelor cu substantele radioactive de-abia târziu, prin anii 70. La R130 sau R105M nu se mai gasesc asemenea fantezii periculoase. Totusi, atunci când aduceti acasa vreo relicva a Razboiului Rece, e bine s-o priviti si pe întuneric bezna.
Si daca licare, ce-i de facut? În primul rând, pastrati secretul daca vreti sa aveti pace în familie. De altfel, nu toate marcajele fosforescente sunt radioactive. Unele sunt pur si simplu fluorescente. În al doilea rând, nu e cazul sa intrati în panica. Dozele sunt foarte mici, comparabile cu emisia unui monitor vechi de PC. Problema e ca monitorul de PC n-ai cum sa-l inhalezi, pe când cu vopseaua fluorescenta lucrurile stau cu totul altfel. E drept, cu trecerea deceniilor activitatea s-a redus mult, dar si baza, liantul vopselei a îmbatrânit.
La viata mea am facut destule aiureli - spre exemplu am lucrat cu un QRO cu tuburi metaloceramice pe masa. Dar fasciculele de electroni sunt ceva, iar radiatiile nucleare cu totul altceva. În ce ma priveste am fixat discret punctele fosforescente, folosind epoxi bicomponent transparent. Am sigilat cu acelasi material durabil cadranele instrumentelor suspecte. Dupa care am dezactivat atent carcasa, cu apa si detergent. Evident nivelul de radiatii nu a scazut, dar macar nu mai exista riscul ca marcajele sa se scorojeasca în cafeaua pusa alaturi! În sfârsit, am încercat sa gasesc informatii suplimentare.
Am dat într-un târziu, pe Smârdan, de un ceasornicar care reface cu pensula, sub lupa, cadrane si chiar marcaje fluorescente. Mi-am spus pasul, i-am cerut sfatul. M-a privit intens, din înaltul a patru decenii de experienta: "Vedeti Dvs., pentru problema asta nu avem leacuri. Avem numai toata stima si mândria!"
M-or fi cuprinzând încet primele simptome de paranoia? Cine stie. Dar contorul Roentgen tot ticaie, când îl apropii de vechile scale...
- Tudor Pacuraru YO3HBN
-
