Cezar Trifu VE3LYC

Întrucât mi-am propus să petrec o săptămână de concediu departe de stația radio, am considerat că modalitatea cea mai potrivită și relaxantă prin care să țin legătura cu pasiunea legăturilor radio DX și a semnalelor emise din amplasamente exotice ar fi să parcurg din nou relatările pline de suspans și umor fin din cartea lui Cezar Trifu VE3LYC/YO3YC: “Dream Big and Dare to Fail” (“Țintește sus și nu te sfii să riști”).  Pe măsură ce revedeam descrierile și momentele intense pe care Cezar și partenerii de expediție le-au trăit pentru activarea unor insule rare din programul IOTA, m-am gândit că ar fi de interes pentru mulți radioamatori YO să traduc câteva pasaje din această carte și să le public la  www.radioamator.ro.

I-am prezentat ideea lui Cezar, care a acceptat cu amabilitate publicarea unei traduceri parțiale a cărții sale. Sunt sigur că vom privi altfel apariția în benzi a unui indicativ rar, din locații exotice, că vom aprecia corect efortul și sacrificiile care se află în spatele unor astfel de expediții și chiar ne vom îmbunătăți maniera de operare, în concordanță cu criteriile impuse de organizatorul expediției.

Închei prologul cu o informație recentă prin care Cezar ne anunță că o a doua ediție a cărții “Dream Big and Dare to Fail” a văzut lumina tiparului. Dacă doriți să plasați o comandă, puteți găsi detalii în pagina https://ve3lyc-book.weebly.com/how-to-order.html

Vă urez lectură plăcută!

Cezar Trifu: Dream Big and Dare to Fail

Țintește sus și nu te sfii să riști

Introducere

Primul meu contact cu radioamatorismul a avut loc prin intermediul tatălui meu, Septimiu Trifu. A operat cu indicativul YR5TI înainte de cel de-al 2-lea Război Mondial și a fost unul din fondatorii, în 1936, ai Asociației Amatorilor Români de Unde Scurte (AARUS). Tata a fost printre cei 12 radioamatori care au semnat o scrisoare, în 1946, pentru reînființarea activității de radioamatori în țară. Pensionat în 1967 și cunoscut de prieteni ca “nenea Ionel”, a fost o prezență activă în benzi, cu indicativul YO3TU, pentru aproape 20 de ani.

Am fost autorizat mai  întâi ca SWL în 1968, apoi ca radioamator de emisie, cu indicativul YO3YC. Am descoperit programul IOTA (Islands On The Air) pe la jumătatea anilor ’80, iar provocările sale au devenit o atracție permanentă. IOTA împarte insulele din mările și oceanele lumii în grupuri distincte, dintre care multe nu au operatori rezidenți. Singura opțiune de a stabili un contact radio cu aceste insule este în timpul expedițiilor, care adesea se desfașoară pentru o perioadă scurtă și în condiții tehnice relativ modeste.

După ce în aprilie 1992 m-am mutat cu familia în Canada, am fost autorizat în noiembrie 1995 cu indicativul VE3LYC. Vânătoarea de la zero a entităților IOTA era distractivă dar și solicitantă. Am fost recunoscător numeroșilor entuziaști care organizau expediții pentru a ne oferi insule noi sau rare. Cu timpul, am observat că cei care activau insulele erau concentrați preponderent pe Europa, considerand că în afara vechiului continent interesul pentru programul IOTA este scăzut.

Pe măsură ce numarul de insule lucrate a crescut, am început să visez ca eu însumi să organizez o expediție. Eram hotărat să-mi aduc contribuția la lărgirea interesului pentru programul IOTA și a fost doar o problemă de timp până când am fost gata să activez o insulă rară sau chiar nouă.

Pană la data scrierii carții au fost activate 1136 grupuri IOTA, comparativ cu 340 entități DXCC, asa că primele 33 de grupuri IOTA echivalează, din punct de vedere al rarității, cu primele 10 din programul DXCC. De-a lungul anilor am operat din 25 grupuri IOTA, dintre care 19 au fost în primele 30 pe lista celor mai căutate, iar 10 au fost grupuri noi, activate pentru prima dată.

Foto: Primirea unui trofeu continental IOTA din partea lui John Gould G3WKL, Președintele RSGB.

Atât de aproape și totuși atât de departe

Insula East Pen, NA-231, Nunavut, Canada

În ianuarie 2003 am schițat primul plan de a călători pe insula East Pen, cu referința IOTA NA-231, care nu mai fusese activată până în acel moment. Insula face parte din Polar Bear National Park (Parcul Național al Urșilor Polari) din nordul provinciei Ontario. Andy VE8AE m-a pus în legătură cu Ofițerul Comandant al Contingentului de Rezerviști (Rangers) din zonă, care mi-a recomandat luna iulie, în jurul zilei Naționale a Canadei. Din păcate, comandantul a fost mutat înainte de venirea verii, iar înlocuitorul lui, numit mult mai târziu, în 2005, nu s-a arătat interesat în sprijinirea expediției.

La sfârșitul anului 2006, Ken G3OCA, cu multe expediții radio la activ, a fost atras de proiectul NA-231. Sarcina mea era să mă ocup de partea logistică a expediției. Întrucât insula se află situată la 120km de Fort Severn, în ianuarie 2007 am vorbit cu George, Șeful Rezervației Cree (Cree Reservation Chief) de acolo. Acesta ne-a recomandat a treia săptămână a lunii iulie, perioadă fără sloiuri de gheață plutitoare și înainte de întoarcerea urșilor polari, pentru care insula East Pen este terenul preferat de reproducere. George, împreună cu un prieten, urmau să ne fie ghizi și să ne ajute în timpul expediției.

Ken a ajuns la mine la jumătatea lui iulie. După o ultimă confirmare telefonică cu George, am plecat împreună spre Toronto, de unde am zburat pană la Thunder Bay, Ontario, iar apoi, cu un avion de foarte mici dimensiuni, până la Fort Severn. Am aterizat pe data de 17 iulie, plini de energie și entuziasm, gata să generăm mult așteptatul pile-up în benzile radio.

Sosirea la Fort Severn.

A doua zi l-am întâlnit pe George, care ne-a descurajat cu vești dezolante: prietenul lui “de încredere” era de negăsit, iar el nu mai făcea parte din noul consiliu de conducere al rezervației, care fusese ales cu câteva zile în urmă. Noua conducere era compusă din membrii unei familii rivale, cu care trebuia să reluăm de la zero discuțiile referitoare la expediție. Am acceptat compromisul de a opera doar 24 de ore, însă în lipsa Sefului Rezervației am primit din partea consiliului oferte greu de pus în practică. S-a discutat de un avion care să ne ducă pană în apropierea insulei, dar consiliul recunoștea faptul că va fi greu de găsit. După asta, că ar putea să ne ajute să ajungem la East Pen, însă nu pot să ramână cu noi pe insulă nici măcar pentru ridicarea corturilor. În schimb, s-au oferit să ne furnizeze arme pentru a ne apăra singuri de atacurile sălbăticiunilor.

Tonusul ne-a revenit brusc la întoarcerea Șefului Rezervației, pentru că acesta a aprobat expediția spre East Pen, cu condiția să acceptăm patru ghizi locali cu patru ATV-uri, la un cost dublu față de ceea ce negociasem inițial. Între timp am descoperit că nu există niciun generator disponibil în rezervație, asa că a trebuit să ne mulțumim cu două baterii de 120Ah pentru alimentarea celor doua transceivere. Am acceptat condițiile impuse de Șeful Rezervației, am stabilit ultimele detalii cu conducătorul ghizilor, care părea sincer bucuros de aranjament și ne-am retras pentru odihnă.

Se pare că ne bucurasem prea devreme. După numai două ore, conducătorul ghizilor ne-a anuntat că deplasarea a fost anulată de Șeful Rezervației și că nu vor mai avea loc alte discuții pentru materializarea expediției. Eram șocați: nu am aflat motivul anulării si nici măcar nu ni s-au transmis scuze. Întrucât zborul retur era programat pe 24 iulie, nu am avut altceva de făcut decât să pierdem timpul în restul săptămânii.

Am răsuflat ușurați când a sosit momentul plecării. Având o atitudine aparent prietenoasă, Șeful Rezervației ne-a condus personal la aeroport. Totuși, când eram gata să ne îmbarcăm și încă mai discutam între noi despre proiectul ratat, acesta a sărit să mă atace, fiind oprit în ultimul moment de către pilotul și copilotul avionului. Acest gest a pus capac unei săptămâni plină de nereușite.

După zboruri de mii de kilometri, după zile lungi petrecute în mediul aspru de la Fort Severn, după cheltuirea inutilă a peste 5000 $, eram obosiți și descurajați. Mă simțeam responsabil pentru nereușita materializării acestui proiect, în primul rând față de Ken, dar și față de familie și comunitatea IOTA.

Nota Traducatorului: Citind povestea lui Cezar despre această primă expediție ratată și știind ca vor urma zeci de expediții reușite, înțeleg pe deplin sensul titlului cărții: “Ținteste sus și nu te sfii să riști”.

Țânțari și muște negre

VO2A, Insula Finger Hill, NA-194, Labrador, Canada

VO2A, Insula Paul, NA-205, Labrador, Canada

În ciuda pierderilor financiare și a visurilor năruite provocate de eșecul activării insulei East Pen, Ken G3OCA a continuat să mă încurajeze să depășesc momentul și să încep căutările pentru o nouă țintă IOTA. Am indicat imediat două grupuri de interes, posibil de activat în vara lui 2008: NA-194 și NA-205 din provincia Labrador. Ambele grupuri de insule au fost activate cu 13-14 ani în urmă, dar erau de mare interes pentru 90-91% dintre membrii IOTA activi.

Era evident că aveam nevoie de ajutor logistic puternic și de încredere. Am decis ca baza noastra să fie în Nain, așezarea cea mai nordică din provincia Labrador. Am contactat prin telefon pe directorul stației radio locale care mi-a indicat persoana  potrivită să ne ajute în pregătirea logisticii expedițiilor: Paul Fenton, un ghid experimentat al LWNE (Labrador Wild North Expeditions). Într-adevar, de la primul contact, Paul s-a arătat profesionist, entuziast și foarte determinat, ceea ce m-a făcut să am incredere că este capabil să ne ofere tot ajutorul necesar.

Toate insulele din jurul lui Nain prezintă probleme de securitate personală datorită prezenței animalelor sălbatice, în primul rând a urșilor negri și a urșilor polari. Insula cea mai ușor de atins din NA-205 era insula Paul, situată aproape de Nain. Nu la fel de simplă a fost alegerea insulei din grupul NA-194. După îndelungi discuții cu Paul și Ken, am ales insula Finger Hill, situată la aproximativ 160km NNE de Nain. Ca variante de transport am eliminat-o pe cea mai ieftină, canoe cu motor, din cauza distanței mari. O ambarcațiune mare ar fi putut asigura transportul în siguranță, însa era greu de găsit și ar fi fost foarte scumpă. Paul ne-a convis că elicopterul este solutia cea mai bună, întrucât ne-ar permite debarcarea pe Finger Hill după un zbor de numai 45 min.

Am stabilit cu Ken să folosim atât transceiverul său, Kenwood TS-50, cât și stația mea, ICOM IC-7000, la nivel de maximum 100W. Antena urma să fie o antenă filară verticală proiectată și realizată de DL6DQW, atașată la un pilon telescopic din fibră de sticlă cu înălțimea maximă de 10m. Înregistrarea legăturilor o vom face manual, pe log de hârtie. Pentru alimentare am reținut patru acumulatori auto, cu încărcarea asigurată de un generator Honda E1000i.

Odată planificarea finalizată, am primit și estimarea notei de plată, pe care urma să o împart cu Ken: 14000 $, din care jumătate trebuia achitată imediat, iar restul cu trei luni înainte de expediție. Am solicitat între timp și am obtinut indicativul VO2A pentru acest proiect.

Pe data de 28 iulie 2008 m-am întâlnit cu Ken la Halifax, Nova Scotia. Teoretic urma să ajungem la Nain în două zile, incluzând o escala la Goose Bay. Conform planificării, a doua zi am aterizat la Goose Bay, unde ne-am cazat, în așteptarea zborului spre Nain. La hotel am remarcat pe placa de înmatriculare o unei mașini mesajul: “Labrador / It will get your blood flowing!” (“Labrador / Vă va provoca sângerări!”) cu un țânțar desenat pe ea. Am zâmbit, fără să ne dăm seama ce ne așteaptă.

Însă aventura noastră începuse prost din alt motiv: Paul tocmai ne-a informat că plafonul de nori era așa de coborât în Nain, încât zborurile au fost anulate pentru mai multe zile. Situația s-a extins pe parcursul a cinci zile agonizante pe care a trebuit să le petrecem în Goose Bay. Zi de zi, oră de oră am trecut prin frustrare, dezamăgire, plictiseală, apoi speranță și din nou dezamăgire. Fără să menționăm acei țânțari nemiloși care abia așteptau să ne aventurăm în afara hotelului pentru a se hrăni cu sângele nostru.

În sfârșit, când vremea s-a îmbunătățit, am decolat spre Nain, cu un zbor care a făcut șase escale în așezările din zonă. Paul ne-a întâmpinat cu vestea că în circa două ore ne vom îmbarca în elicopter pentru Finger Hill, prima țintă a expediției noastre. Din motive de siguranță a zborului, Paul a insistat să renuntăm la conținutul neesențial al bagajelor și să reîmpachetăm totul. La un ultim control, a mai eliminat câteva sute de grame, asigurându-ne că pentru două zile de ședere pe insulă nu avem nevoie de… ciorapi sau lenjerie intimă de schimb. Pe lista de pasageri figurau trei persoane (Paul, Ken și eu), dar și cei doi câini ai lui Paul, care îl insoțesc peste tot. Nu am aterizat pe Finger Hill înainte de a o survola pentru identificarea prezenței animalelor sălbatice.

Odată ajunși, Paul a început instalarea corturilor și a gardului anti-urși, în timp ce Ken și cu mine ne-am ocupat de ridicarea antenelor pentru benzile de 20m și 30m, situate la circa 40m una de alta. Aveam două corturi pentru traficul radio, cu cortul lui Paul între ele. La apusul soarelui terminaserăm deja testele, care ne-au pus în fața unei probleme neprevăzute: recepția transceiverului TS-50 era afectată de emisia ICOM-ului, pe când recepția lui IC-7000 nu era afectată de emisia Kenwood-ului. În aceste condiții am decis că eu voi opera 30m CW, în timp ce Ken se odihnește, apoi el va începe dimineața operarea în 20m SSB. Au fost suficiente doar câteva apeluri pentru a genera un pile-up considerabil care a continuat toată noaptea.

În timpul zilei următoare, în timp ce Ken opera, am făcut inspecții periodice ale corturilor și ale gardului electric. La sfatul lui Paul, am păstrat tot timpul o pușcă pe umăr. În timp ce făceam fotografii la marginea taberei, un animal uriaș și închis la culoare a sărit spre mine din spatele stâncilor. Zgomotul produs de pietrișul pe care l-a antrenat a tulburat liniștea și m-a speriat teribil. Eram gata să dau alarma crezând că este un urs, însă am observat ca era doar un ren tânar. Cred că și renul s-a speriat serios întrucât s-a întors imediat, îndepărtându-se rapid de tabără.

Condiții de operare radio “confortabile” pentru operarea în CW.

În materie de activitate radio, totul a mers bine în primele 24 de ore. Spre mijlocul celei de-a doua nopti însă propagarea a dispărut brusc, ceea ce m-a făcut să cred că avem probleme cu antena. I-am cerut lui Paul să confirme că antena arată bine, ceea ce a și făcut, dar a adăugat: “Mai bine lasă stația radio și vino repede să vezi luminile spectaculare ale nordului”. L-am trezit și pe Ken pentru a fi martorii unei feerii de culori, un spectacol unic pentru amândoi, generat de Aurora Boreală, fenomen însoțit și de radio blackout la latitudinile la care ne aflam. În lipsa propagării, am decis să ne odihnim pentru a relua traficul radio după răsăritul soarelui.

În ultima zi pe insulă vremea s-a schimbat brusc, cu cer acoperit și umiditate crescută, ceea ce a dus la creșterea agresivității țânțarilor. Atacurile lor au afectat și operarea stației, întrucât treceau prin plasele de protecție și eram nevoiți să oprim des transmisia pentru a-i alunga. La apariția elicopterului eram mult în urmă cu demobilizarea taberei și pregatirea pentru întoarcere. Activitatea radio din Finger Hill a durat 40 ore cu un total de 1696 QSO-uri și 1327 indicative unice din 50 entități DXCC.

       Tabăra de pe insula Finger Hill.                         Apusul soarelui pe insula Paul.

După o odihnă binemeritată în Nain, a doua zi ne-am îmbarcat pe o șalupă cu destinația insula Paul, NA-205. Am ajuns în circa 30 min, însă la debarcare a început să plouă. Am asigurat stațiile sub o prelată și am început imediat instalarea corturilor pe ploaie. L-am lăsat pe Ken să lanseze primele apeluri din NA-205, însă după cateva minute a observat că outputul transceiverului TS-50 scăzuse la 5W, apoi la zero. Am verificat bateriile dar problema era la transceiver, care nu a mai putut fi readus la viață. Am continuat operarea cu IC-7000 până a doua zi dimineața, alternând atât benzile (30-40-20m) cât și modurile de lucru (CW, SSB). Ultima noapte de operare din insula Paul nu a fost fără probleme. Schimbarea benzilor, care se realiza prin coborârea pilonului telescopic și modificarea prizelor, a devenit o probă de forță din cauza vântului puternic, două persoane realizând cu greu această operație.

Spre deosebire de Finger Hill, aici nu țânțarii erau problema, ci muștele negre. Am fost sfătuit să le ignor întrucât mușcăturile lor nu sunt otrăvitoare, ceea ce am și făcut, chiar dacă mă ciupeau fără întrerupere. Însă în dimineața celei de a treia zi pe insulă, când trebuia să ne pregătim de plecare, m-am trezit cu obrazul stâng umflat, chiar sub ochi, afectându-mi vederea. Pană când am ajuns în Nain umflătura a crescut și am început să mă îngrijorez. Localnicii m-au liniștit, asigurându-mă că va dispărea în câteva zile. Ar fi fost bine să fie așa, însă dimineața următoare îmi apăruse o umflătură și sub ochiul drept. Întrucât nu aveam în plan participarea la un concurs de frumusețe, nu am avut altă soluție decât să… evit oglinzile și să port ochelari de soare.

Activitatea din insula Paul a totalizat 50 ore, cu 1711 QSO și 1412 indicative unice din 54 entitați DXCC. După încă o noapte în Nain am prins un zbor spre Halifax, iar de acolo unul spre Ottawa. M-am întors acasă după două săptămâni de la începerea expediției, sub privirile intrigate ale soției, care încerca să se obișnuiască cu noua mea fizionomie.

Logistică de iarnă

VY0A, Insula Fox, NA-186, Nunavut, Canada

După expediția din NA-194 si NA-205, încheiată cu succes, atenția mea s-a îndreptat către un alt plan ambițios: activarea grupului NA-186, aflat în partea de vest a Golfului Hudson, în teritoriul Nunavut. Sondajele arătau că acest grup era dorit de 97% din membrii activi IOTA și se afla pe locul 1 în lista celor mai căutate grupuri din America de Nord.

Singura insulă aprobată pentru acest grup, conform regulamentului IOTA, este insula Fox, la 4km de coastă. La flux, insula măsoară cam 1km lungime și cateva sute de metri lățime, făcând parte din Rezervatia Churchill Wildlife Management, zona din jurul orașului-port Churchill fiind cunoscută drept capitala mondială a urșilor polari.

După mai multe încercări de a contacta autoritațile locale am fost îndreptat către Paul Ratson, proprietarul uneia din cele mai reputate firme de ghizi din zona respectivă. De la început, Paul a consimțit să asigure ajutor logistic și asistență pentru realizarea cu succes a expediției. El a apreciat totuși că deplasarea este riscantă în timpul verii, recomandând perioada de la începutul lunii aprilie, când animalele sălbatice sunt mult mai la nord, în căutare de hrană. În plus, apele sunt înghețate atunci și permit traversarea golfului cu snowmobilul.

Prin intervenția lui Paul ni s-a eliberat permisul de călătorie și instalare pe insula Fox pentru datele de 31 martie, 1 și 2 aprilie 2009. Ulterior, Industry Canada ne-a eliberat autorizația cu indicativul special VY0A (N.T.: Industry Canada, prin direcția Spectrum Management, administrează autorizarea radioamatorilor din Canada, similară ANCOM din Romania). Între timp am luat legătura cu alti radioamatori pasionați de expediții, să verific dacă sunt interesați să mă însoțeasca, însă nici unul nu a fost disponibil în perioada menționată, asa că am decis să realizez de unul singur acest proiect.

Încă având în memorie zilele lungi pierdute în expediția anterioara în Goose Bay, din cauza vremii nefavorabile, am decis ca de data asta să călătoresc cu trenul de la Winnipeg până la Churchill, ambele aflându-se în provincia Manitoba. În ciuda faptului că este o deplasare obositoare cu durata de 40 ore, pe o distanță de 1700 km, am avut ocazia să interacționez cu alți călători care s-au aventurat spre nordul Canadei în această perioadă a anului. Trenul a avut cinci vagoane: unul de dormit, două pentru pasageri, un vagon restaurant și unul de marfă.  La Winnipeg s-au imbarcat 11 pasageri, cu diverse destinații, alții s-au urcat pe traseu, astfel încat la Churchill am ajuns 20 de pasageri.

La destinație am avut plăcuta surpriză să aflu că, la indicațiile lui Paul Ratson, doi tineri ghizi din echipa lui deja instalaseră cortul pe Insula Fox. M-am echipat cu îmbrăcăminte groasă de iarnă pentru a rezista la călătorie, stând în picioare pe șenile, în spatele saniei lungă de 3-4m, tractată de snowmobilul condus de unul din ghizi.

Călătoria în spatele saniei poate fi epuizantă.

Să nu vă închipuiți că a fost o alunecare plăcută și relaxantă pe gheața Golfului Hudson. Din contră, din cauza fluxului și refluxului, gheața cu grosimea de 1-1,5m se sparge periodic și se reface creând mii de bucăți colțuroase, neregulate, ridicate între 40cm și 2m, care trebuiau evitate în timpul deplasării.

Am ajuns la destinație epuizat și gata să caut un loc să mă odihnesc. Însă soarele era la apus și nu era timp de odihnă, așa că am renunțat la hainele groase și am început despachetarea stațiilor și instalarea antenelor. În acest timp ghizii au instalat un radiator în cort și au pregătit ceva de mâncare.

Pentru traficul radio am folosit unul din cele două IC-7000 pe care le iau totdeauna cu mine, patru baterii auto și un generator de 800W destinat încărcării bateriilor, iluminatului interior, etc. Din păcate, generatorul producea interferență în benzile de 30 și 40m, așa că m-am limitat la utilizarea lui doar în pauzele de masă și atunci când operam în banda de 20m.

Cortul instalat pe insula Fox.

Am început activitatea radio pe data de 1 aprilie la 03:30 UTC. Peste noapte temperatura exterioară a scăzut la -20°C, iar în cort căldura provenită de la radiator nu se simțea deloc. Bineînteles că după câteva ore de operare, stând nemișcat în fața stației radio, eram înțepenit de frig. Răspunsul natural al corpului uman la expunerea la temperaturi scăzute este procesul de vasoconstricție. Vasele de sânge încep să se îngusteze la extremități, pe măsură ce volume suplimentare de sânge sunt direcționate către organele vitale, precum creierul, inima și plămânii, în scopul de a le menține temperatura. Când mușchii și tendoanele primesc mai puțin sânge încep să devină rigizi/rigide. Prima măsură la îndemână pentru a face față frigului a fost să pun pe mine toată îmbrăcămintea disponibilă, ceea ce mi-a asigurat cât de cât căldura necesară, cu o singură excepție: nu puteam opera cu mănuși, așa că degetele mi-au amorțit. Din când în când le lipeam de radiator, dar cred ca senzația de dezmorțire era doar în mintea mea.

Operarea din insula Fox a totalizat 60 ore, fără a pune la socoteală cele șase ore de somn combinate, din ambele nopți. Am realizat 3578 QSO-uri cu 2578 indicative unice din 61 entități DXCC. Am lucrat cu 100W și o antena filară verticală multiband montată pe un pilon telescopic din fibră de sticlă. Întrucât am folosit log pe hârtie nu am putut verifica legăturile duble în timp real. O rată de 6% pentru legăturile duble (QSO cu un indicativ în aceeași bandă și mod de lucru) ar fi fost acceptabilă. Totuși acasă, după verificări ulterioare, nu am putut să înțeleg de ce rata de QSO-uri duble a ajuns la 15-16% printre radioamatorii din Italia și Franța, mai ales că mulți dintre ei mă lucraseră și în alt mod sau bandă.

N.T.: această remarcă privind repetarea legăturilor apare des în relatările lui Cezar. Este necesară o explicație pentru cei care nu sunt familiarizați cu programul IOTA. Diplomele IOTA nu se eliberează separat pentru benzi și moduri diferite, așa că o singură legatură cu fiecare grup insular din program este suficientă. Deci o statistică de genul 3578 QSO-uri cu 2758 indicative unice arată că 820 QSO-uri au fost fie legături duble, fie multiple (repetate în altă bandă sau mod de lucru). De obicei, în SSB, Cezar încearcă să eficientizeze traficul prin mesaje de genul “No dupes, please!”, dar în CW astfel de mesaje nu au efect.

Gata de întoarcerea pe continent.

VY0A a făcut QRT la ora 22:00 UTC în data de 3 aprilie. Întoarcerea la Churchill s-a petrecut fără evenimente. Am reușit să iau o cină rapidă, însă la hotel m-am aruncat direct în pat, ignorând nu numai un binemeritat duș, dar chiar și schimbarea hainelor.

Să nu renunți niciodată

VY0O, Insula Gilmour, NA-230, Nunavut, Canada

Grupul NA-230 este cunoscut ca Insulele Ottawa, format din 34 de insule nelocuite situate în partea estică a Golfului Hudson, la circa 160km de continent. Pentru activarea grupului am ales ca țintă insula Gilmour, iar Industry Canada a autorizat indicativul special VY0O.

Fără elicoptere disponibile pe coasta vestică a provinciei Quebec, singurul mijloc de transport a fost o barcă cu motor. Am fost ajutat în pregătirea logisticii expediției de Mario Aubin, de la Centrul Nunavik de Instruire pentru Supraviețuire Arctică din Puvirnituq. Zborul de la Ottawa la Puvirnituq, unul din satele cele mai mari din nordul provinciei Quebec, a durat șase ore. Am fost așteptat de Mario, care m-a dus direct la ambarcațiunea cu motor închiriată pentru expediția noastră, “Tullaaq” sau “Baby Loon” (“loon” este o pasăre de apă comună în America de Nord și nordul Eurasiei), cu lungime de 7,8m și cu motor capabil de viteze până la 30 noduri (58 km/h). Având în vedere însă că barca urma să fie foarte încărcată, viteza de croazieră va fi mult mai mică, dar tot ar fi trebuit să atingem țărmul insulei în mai puțin de șase ore.

Duminică dimineață, la slujba de la Biserica Anglicană, i-am cunoscut pe frații Jakussie și Peter Boy, renumiți artiști sculptori în oase de balenă, care s-au alăturat cu entuziasm proiectului expediției în insula Gilmour, cooptandu-i și pe doi nepoți mult mai tineri. Peter urma să fie căpitanul ambarcațiunii. Expertiza lui Jakussie, în varstă de 59 de ani, era esențială, întrucât vizitase insulele din grupul Ottawa cu 20 ani în urmă. Bunicul lui Jakussie și Peter locuise pe insula Gilmour până în anii ‘50, când ultimii localnici au părăsit-o, așa că această călătorie era și un tribut adus strămoșilor lor.

Chiar dacă luni după amiază ambarcațiunea era gata de plecare, nu am putut demara expediția din cauza condițiilor meteo caracterizate de instabilitate. Prognoza pentru zilele urmatoare arăta rău, cu vânt și ploi. Marți, temperatura a scăzut la 3°C, iar vântul a ajuns la 80km/h. În niciun caz nu se putea discuta de navigare sigură în aceste condiții. Abia în data de 4 septembrie, după șapte zile petrecute în sat, vremea s-a îndreptat și m-am pregatit de îmbarcare. Întrucât unul dintre cei doi tineri era răcit, a fost înlocuit de Qalingo, navigator experimentat care vizitase insula Gilmour în urma cu 30 de ani.

Insula Gilmour este cea mai mare insulă din grupul Ottawa, având un golf alungit de circa 8km care oferă protecție excelentă în cazul unei furtuni. În primele trei ore am avut o medie de aproximativ 30km/h, dar în următoarele două ore marea agitată ne-a determinat să reducem viteza. La fiecare 30-50m erau valuri cu înălțimea de 1,5-2m, ceea ce ne-a obligat să activăm cu intermitență pompa electrică pentru evacuarea apei din compartimentul motor. La un moment dat, atunci când Peter a încercat so facă, s-a produs un scurt circuit în urma căruia alimentarea cu electricitate a pompei și a două ventilatoare din cabină a fost compromisă. Dar problemele serioase au apărut atunci când, după cinci ore de navigare, la circa 27km de insula Gilmour, Qalingo ne-a anunțat că motorul principal s-a defectat și nu poate fi reparat acolo și atunci. În depărtare se puteau vedea stâncile vulcanice ale insulei Gilmour ridicându-se deasupra apei. Eram la o oră înainte de apusul soarelui, iar nori negri se îndreptau spre noi din direcția insulei.

Tot echipajul s-a mobilizat imediat pentru a instala motorul de rezervă, de 25cp, care a fost pornit rapid și am reluat navigarea cu viteza modestă de 6 – 7km/h. Din când în când motorul tușea, se oprea și trebuia să fie desfăcut, linia de alimentare verificată, bujiile uscate, apoi repornit. Era obositor, dar singura solutie pentru a ne apropia de țărmul insulei. Enervat de progresul lent al proiectului nostru, Capitanul Peter mi-a împărtășit un vechi obicei innuit: “dacă tragi cu arma spre destinație, vei scurta distanța”. Apoi, fără intârziere, a luat pușca, a încărcat-o și a tras câteva focuri spre insulă, în aclamațiile tuturor.

Pe măsură ce avansam, se anunța o noapte foarte lungă. Cu pompa pentru evacuarea apei inutilizabilă, am fost nevoiți să evacuăm cu un bol apa din compartimentul motorului principal. Motorul de rezervă continua să se oprească la fiecare câțiva kilometri parcurși, trebuind desfăcut și reparat. Ne apropiam extrem de lent de ținta călătoriei, eram epuizați și simțeam că agonizăm. Vizibilitatea era aproape zero din cauza plafonului gros de nori, dar și din cauza umezelii și a imposibilității utilizării ventilatoarelor din cabină, așa că navigam pe baza indicațiilor GPS, în timp ce unul din membri echipajului urca în partea din față a bărcii și verifica cu o prajină lungă ca nu cumva să ne lovim de stânci.

Când în final am ajuns în dreptul vârfului sudic al insulei Gilmour și ne pregăteam să intrăm în golful alungit, Qalingo și-a intins brațele către țărmul stâncos proclamând “Din acest moment vom numi punctul sudic al insulei: Cezar Point”. Am înteles gestul ca o încurajare pentru momentele dificile care încă nu se încheiaseră și ca o dovadă de solidaritate între membrii echipei. Peter mi-a înmânat pușca încărcată și m-a invitat să reconfirm tradiția locului, ceea ce am și facut în uralele tuturor, fără să simt totuși că încăpățânata insula Gilmour s-a apropiat vizibil de noi. În ciuda situației dificile eram toți într-o bună dispoziție, chiar dacă în plină noapte și la distanță de țintă.

Pe măsură ce navigam golful se îngusta mărind pericolul de a ne lovi de malurile stâncoase. Aproape de capătul golfului, în căutarea trecerii spre zona de ancorare numită Portul Murray, vasul a lovit fundul nisipos. Am reusit să împingem barca înapoi cu cele două prăjini din dotare, pe măsură ce verificam adâncimea apei.

Navigând pe întuneric și confruntați cu atâtea probleme, am uitat complet că nu am îndepărtat apa din compartimentul motorului principal de mult timp. Abia când apa din barcă mi-a ajuns la bocanci am observat că nivelul ei creștea rapid. În același moment a reacționat și Peter: “Cezar, ne scufundăm! Mută rapid totul în cabină!” Doar nivelul uriaș de adrenalină m-a facut să ridic fiecare baterie, generatorul, bidoanele cu apă potabilă, containerele cu mâncare, canistrele cu combustibil și alte pachete grele ca și când ar fi fost extrem de ușoare, iar deplasarea lor o joacă. Pe măsură ce am avansat cu evacuarea apei din compartimentul motor, spatele ambarcațiunii s-a ridicat puțin si am putut vedea trei găuri prin care apa intra cu putere. Cu cele trei găuri astupate de Qualingo, folosind o șurubelniță și bucăți rupte din cămașa pe care o purta, barca s-a stabilizat și ne puteam gândi, în sfârșit, la câteva momente de odihnă. Din păcate eram uzi pană la piele pentru că totul s-a întamplat așa de rapid încât nimeni nu a avut timp să iși ia echipamentul de protecție din dotare.

Am pornit radiatoarele și am pus hainele la uscat, în timp ce încercam să ne încălzim cu o ceașcă de ceai. Separat, Qualingo încerca să repornească motorul de salvare, însă din cauza tangajului și oboselii a scăpat una din bujii în apa golfului. Aveam bujii de rezervă într-o ladă salvată de la inundarea magaziei, dar cine putea să o găsească în acel moment? Spirit practic, Qualingo a decis să pescuiască din barcă bujia aflată la circa 1,5m adâncime cu ajutorul bazei magnetice desprinsă de la antena ambarcațiunii. Odată operația reușită, a repornit motorul de rezervă și am avansat spre locul unde debarcarea părea sigură. Întrucât nu puteam distinge nimic în întuneric, am ancorat și ne-am căutat un loc de odihnă, în cabină, până la răsăritul soarelui.

La ora 6 dimineața toți eram în picioare și gata de debarcare. Am găsit un loc potrivit pentru instalarea corturilor, iar eu m-am apucat de ridicarea antenei. Voiam să apar imediat în eter, însă băieții m-au convins să manânc mai întâi și să savurez o ceașcă de ceai cald. Cu energia refăcută eram gata de acțiune în fața stației. La primele teste am observat SWR infinit indiferent banda, așa că am suspectat probleme la cablul coaxial. Am gasit un conector defect, însă pentru că nu aveam cu ce să-l cositoresc, am conectat coaxialul direct la mufa aparatului, fixat cu bandă izolatoare.

Am inceput traficul din NA-230 făcând cu greu față pile-up-ului. După ore de operare simțeam nevoia să iau o pauză de somn, însă eram conștient că dacă motorul va fi reparat vom părăsi rapid insula, asa că am preferat să operez în continuu, pentru a da cât mai multor pasionați IOTA șansa de a contacta NA-230.

După amiază am simțit o usturime puternică la brațul stâng. Când am îndepărtat bluza, am observat pielea roșie, ca o rană provocată de frecarea pe asfalt. În același moment am observat că pantalonii aveau o uriașă pată maron. Atunci am înțeles că la ridicarea bateriilor în timpul inundării ambarcațiunii m-am stropit cu acid sulfuric. Singura soluție a fost să mă spăl cu… apă din mare și să schimb îmbrăcămintea.

Am continuat să operez și în timpul nopții, cu toate că imi era din ce în ce mai greu să stau treaz. A doua zi vremea s-a stricat, aducând ploaie torențială și vânt de până la 80km/h. Îmi era teamă că antena nu va rezista la vântul puternic, însa am reușit să fac legături până dimineața următoare, când echipa a decis că este momentul să mă odihnesc forțat.

Sub vânt puternic pe insula Gilmour.

Când m-am trezit vremea era frumoasă, așa că mi-am permis să fac un tur în jurul taberei. Cu câteva ore înainte echipa găsise urme de urs polar la 1,5km de cortul nostru. Ghizii au dat instrucțiuni de purtare a armelor și de a fi gata să speriem urșii cu strigăte de tipul CQ CQ. Este evident de unde se inspiraseră, dar nu era 100% ironie, întrucat în dialectul inuktikut expresia “seku”, care are o sonoritate asemănătoare lui CQ, înseamnă “gheață”. Ultima noapte a fost calmă și chiar dacă erau 0°C în cort am putut să operez stația datorită unei jachete de blană primită de la Qalingo.

La răsăritul soarelui mi s-a spus că vom pleca în curând, dar pot continua traficul în timp ce echipa se ocupa de demontarea taberei. Tocmai generasem un pile-up serios de stații JA în banda de 30m când echipa mi-a semnalat apropierea, de pe malul opus, a unui urs polar. Alergam când afară, când în cort, nedorind să abandonez pile-up-ul. În cele din urmă, băieții au ridicat cortul pe deasupra mea, iar eu am încheiat emisia la 07:30 ora locală. În mai putin de o oră stația și antena erau împachetate și gata de îmbarcare. VY0O era deja istorie. În cele trei zile petrecute pe insula Gilmour am realizat 3097 QSO-uri cu 2554 indicative unice din 67 entități DXCC.

Lucrând stații JA în timp ce cortul a fost deja ridicat… fără să afecteze emisia.

Am părăsit insula Gilmour pe o vreme superbă și, odată ce am depășit Cezar Point, am atins 42km/h în drumul spre continent. Însă aventurile nu se încheiaseră. La numai o oră și jumătate de la plecare motorul principal s-a defectat din nou. În timp ce Qalingo încerca să-l repare, iar noi serveam câteva gustări, la o mișcare total nevinovată pe care a făcut-o, puntea s-a umplut brusc cu un praf galben sufocant care a acoperit rapid întreaga barcă. Toți am crezut că s-a produs o explozie, însă după ce atmosfera s-a curățat am înțeles că praful provenea de la o pungă cu inhibitor de incendii, prinsă într-o ușă și spartă din greșeală. Ne-a cuprins un râs isteric întrebându-ne ce altceva ar putea să meargă prost în acest voiaj?

Nu a durat mult să avem răspunsul. Pe la jumătatea drumului de întoarcere, am auzit un zgomot puternic, care anunța capitularea motorului principal. Am pornit motorul de rezervă, însă la 9km/h ne-ar fi luat mult timp să ajungem la destinație. Din fericire, salvarea a venit din partea lui Mario Aubin, care se săturase să ne aștepte în Puvirnituq și a decis să trimită o navă care să ne remorcheze spre continent. În același timp primarul din Puvirnituq a considerat că ar fi momentul potrivit să vadă în acțiune echipa de salvare cu baza în Trenton, Ontario, așa că a comandat un exercitiu de “Căutare și Salvare”, având ca obiect chiar ambarcațiunea noastră. A fost emoționant să vedem uriașa aeronavă Hercules CC-130 zburând la mică înălțime deasupra noastră, în cerc, pentru o oră, până când am depășit primele insule din apropierea țărmului. În Puvirnituq am avut onoarea să fiu prezentat primarului, care a răsuflat ușurat văzându-ne în siguranță și sănătoși.

La despărțire, i-am imbrățișat îndelung și cu putere pe Jakussie, Peter, Qalingo și tânărul Sailasie sub impresia unei legături speciale, dincolo de diferențele etnice, culturale sau sociale. Este puțin probabil ca vreunul din noi să revenim în grupul de insule Ottawa, cu excepția lui Sailasie, cel mai tanăr membru al expediției, însă mulți ani de acum înainte vom avea de povestit aventura incredibilă pe care am trăit-o.

Întoarcerea la Montreal s-a produs fără evenimente deosebite. Sunt extrem de recunoscător celor două persoane pe care le iubesc cel mai mult: soția mea, Lucia și fiul nostru, Tiberiu. Ajutorul lor puternic și continuu este neprețuit. Aprecierea mea se îndreaptă și către Mario Aubin, a cărui pasiune și suport logistic au fost esențiale. Rămân profund indatorat membrilor echipajului, a căror pricepere și dedicație au fost critice pentru supraviețuire și succes.

SOS…

VY0V, Insula East PenNA-231, Nunavut, Canada

Nu mi-aș fi putut imagina că la doar o jumătate de an după ce am fost gata să mă scufund lângă insula Gilmour mă voi intoarce în sud-vestul Golfului Hudson, de data asta pentru a activa insula East Pen. Odată cu aducerea în eter în 2009 a grupului NA-230, NA-231 a ramas singurul grup din Canada neactivat până atunci, din totalul de 55 grupuri IOTA. Povestea expediției VY0V este aceea a unui vis care, pentru a fi adus la viață, a avut nevoie de mult mai multă determinare și perseveranță decât mi-am putut închipui. Realizarea acestui proiect mi-a luat mai mult de șapte ani, cu urcușuri și coborâșuri, alternând speranța cu disperarea. Dar, în ciuda încercărilor grele și a dezamăgirilor care au pavat drumul, visul a continuat și a învins dificultățile.

Nu mult după întoarcerea din călătoria în insula Gilmour am luat legatura cu Tommy Miles de la Fort Severn, cu care mă întâlnisem în vara anului 2007. Având în spate experiența acumulată în expedițiile din zona arctică a Canadei, incluzând insula Fox în condiții de iarnă, am fost gata să îmi asum realizarea expediției în insula East Pen pe timpul iernii, așa cum recomandase el. În principiu, planul era simplu: vom călători spre insulă doar noi doi, cu două snowmobile, fiecare tractând câte o sanie încărcată cu tot ce era necesar.

M-am îmbarcat pe mai multe zboruri succesive și am aterizat la Fort Severn, din teritoriul Nunavut, pe data de 26 martie 2010, în mijlocul unei ierni grele, cu zăpadă și temperaturi de până la -29°C. Initial am crezut ca Tommy pregătise deja totul, însă m-am înșelat. Nu mai vorbesc că schimbase planul original fără să mă avertizeze, hotărând să mobilizeze un singur snowmobil, cu o singură sanie. Deja în aceeași seară Tommy a lucrat până târziu pentru a pregăti transportul. În acel moment avea o singură baterie auto disponibilă, dar după căutări intense a reușit să mai procure una.

A doua zi la ora 13:00 am sarit în sanie, bine îmbrăcat din cap până în picioare cu echipament de iarnă. Aveam o banchetă confortabilă și mă simțeam în siguranță, înconjurat de pachetele cu alimente, combustibil, soba cu lemne, cort, baterii, un generator, stațiile radio și efectele personale.  Vremea era bună, -17°C, cu cer senin și fără vânt.

Am pornit la drum tractat de snowmobil printre pădurile de molid, de-a lungul albiilor râurilor și mlaștinilor înghețate. După ce am parcurs fără probleme primii 22km din totalul de 120km, au început să apară semne de supraîncălzire a motorului snowmobilului. Întrucât Tommy și-a amintit că a mai avut probleme cu termocuplul, am continuat drumul pentru încă 22km, pe care i-am parcurs în cinci ore, cu pauze pentru răcirea motorului. Era clar totuși că nu puteam să ajungem la East Pen în aceste condiții. Am decis să lăsăm sania cu materiale pe loc, apoi am instalat rapid soba cu lemne, am topit din zăpada aflată în jur din abundență pentru un ceai cald, după care ne-am întors, parcurgând drumul pâna la Fort Severn cu o viteza medie de 40km/h. După șapte ore petrecute în ger eram înfometați, epuizați și amorțiți.

A fost suficient un somn bun în timpul nopții, la căldură și un mic dejun gustos dimineața, ca să ne refacem moralul și să fim gata de a relua călătoria. Sacrificând o sticlă de Ballentine’s pentru a-l convinge pe fratele său, Tommy a făcut rost de un alt snowmobil, mai modern, cu răcire pe aer. Între timp el aranjase aducerea la Fort Severn a saniei cu materiale, lăsată în zăpadă cu o seară în urmă.

Înainte de plecare Tommy m-a anunțat că întrucât mai are un contract pe care trebuie să îl onoreze, este în cautarea unui înlocuitor pentru ultimele două zile, pe care, după lungi căutări, l-a gasit în persoana lui Andrew. La ora 17:15 am părăsit Fort Severn, pregătiți pentru a călători întreaga noapte. Chiar dacă era lună plină, vizibilitatea era redusă și am pierdut de mai multe ori vechile urme, așa că am fost nevoiti să ne întoarcem cațiva kilometri pentru a le regasi.

La ora 02:15, exact la nouă ore de la plecarea din Fort Severn, am ajuns la destinație: insula East Pen. Nu puteam vedea pământul, asa că am verificat coordonatele GPS, precum și urmele de iarbă înghețată pentru a fi siguri că ne aflăm pe insulă. Este greu de descris bucuria și strângerile de mână când am realizat că, în sfarșit, am atins ținta propusă.

Am ales cel mai înalt punct al insulei pentru a instala tabăra. Ne-a luat circa cinci ore ridicarea cortului și a antenei, exact când vântul s-a intensificat și ne-am trezit în mijlocul unei furtuni de zăpadă. Îmi făceam griji pentru antenă, însa pe data de 29 martie la ora 12 UTC am lansat primul CQ în 30m CW. S-a declanșat un pile-up uriaș de stații din America de Nord. Mai târziu am făcut QSY în 20m SSB pentru a profita de propagarea favorabilă către Europa. Pe măsură ce furtuna a crescut în intensitate, la ora 19 UTC, dezastrul nu a mai putut fi evitat: catargul care susținea antena s-a rupt în trei bucăți. Întrucât vântul atingea 90-100km/h am decis să dorm cateva ore, sperând că vremea se va liniști. M-am ridicat însă la scurt timp, obsedat de ideea de a repara antena și a continua activitatea. Vântul scăzuse puțin în intensitate, în schimb a început să plouă, nu orice ploaie, ci o ploaie înghețată. M-am mulțumit cu o reparație provizorie a antenei, cu SWR marginal, dar acceptabil încât să pot lucra, așa că la 21:30 UTC eram din nou QRV. Am fost surprins să pot lucra și stații JA, apoi am schimbat benzile 20-30-40m, până când propagarea a scăzut și am făcut QRX pentru restul nopții.

Adunând bucățile rupte ale catargului antenei.

Încă înainte de răsăritul soarelui am început să lucrez cu Tommy la o soluție pentru a repara catargul telescopic din fibră de sticlă, rezolvarea practică fiind construirea unor atele din placajul din care era făcută sania de transport. La ora 14 UTC eram din nou QRV spre Europa în 20m CW, când Tommy m-a anunțat că trebuie să plece. Nu mi-a venit să cred, dar el m-a asigurat că Andrew a pornit deja din Fort Severn spre tabără și ar trebui să ajungă în câteva ore.

La intrebarea mea referitoare la posibila interacțiune cu urșii polari, Tommy mi-a lăsat o pușcă cu zece cartușe și instrucțiuni de a o folosi doar de la mică distanță. “Cât de apropiat de urs ar trebui să fiu?” am intrebat. Mi-a răspuns: “Eu trag când este la maximum 2m de mine, astfel sunt sigur ca nu ratez” și a adugat: ”mai bine stai în cort și totul va fi în regulă”.

Am continuat traficul în 20m, lucrând stații din Europa, apoi JA și UA0. Nu prea mai aveam combustibil, însă știam că Andrew urma să aducă canistre suplimentare, așa că nu eram îngrijorat. Fără ca Andrew să apară, cu vântul care creștea în intensitate, îmi era teamă ca nu cumva catargul să se rupă din nou și să nu-l pot repara singur.  Prin urmare am decis să-l mut în asa fel încât să-l pot atașa în două locuri de structura de lemn a cortului. Prietenul meu, Frank VE7DP, cu care eram în contact permanent prin radio, l-a sunat pe Tommy și așa am aflat că snowmobilul lui Andrew s-a defectat și ca urmare a trebuit să se întoarcă la Fort Severn.

Am continuat să operez însă vântul ajunsese la nivel de furtună majoră, iar întrucât schimbarea benzii necesita coborârea catargului, nici nu se punea problema să o pot face singur. Combustibilul pentru generator era pe terminate și nefiind optimist că Andrew va ajunge curând, am decis să închid stația și m-am pregătit să mă odihnesc. Din păcate ploaia era așa intensă încât intra în cort prin două locuri, chiar în colțul în care voiam să așez sacul de dormit. Am căutat un alt loc, uscat, am mâncat un baton cu proteine, am băut un ceai și am adormit.

Dupa o odihnă de șapte ore, lucru fără precedent în expedițiile anterioare, am avut norocul să văd că antena era în regulă, dar și ghinionul să constat că generatorul tocmai se oprise, din lipsă de combustibil, afectând și încărcarea bateriilor. Una din baterii era încărcată complet, cea de-a doua parțial. Am facut planul de operare pentru ziua respectivă în asa fel încât să dau șanse cât mai multor stații din cât mai multe regiuni ale lumii să lucreze grupul NA-231. Am crescut intervalul la care transmiteam propriul indicativ și am confirmat indicativul corespondentului o singură dată pe QSO. Stațiile care mă chemau au înțeles maniera de lucru și au cooperat cu succes, reușind să înscriu în log încă 700 de legături cu stații din toate continentele.

După furtuna puternică din timpul nopții, dimineața am ramas șocat cand am iesit din cort și am constatat că, din cauza încălzirii vremii, zăpada și gheața se topiseră și eram înconjurat de… pământ. Puteam vedea clar conturul insulei, cu lungimea de 5km și aproape 1,5km lățime. Am operat în timpul zilei, însă cu bateriile aproape epuizate am decis să închid stația la ora 01:19 UTC pe data de 1 aprilie. La ora 02:10 UTC, dupa 36 ore petrecute singur, fără combustibil, baterii de rezervă, apă și încalzire am simțit că ar fi cazul să cer ajutor. Cu doar câțiva wați output am lansat apelul de urgența QRRR pe frecvența 10,107 MHz CW. În ciuda propagării foarte bune nimeni nu mi-a răspuns la apel pentru circa 10 minute agonizante. Mai stie cineva codul Q?! Nu mai eram așa sigur…

Având dubii că voi avea succes, la ora 02:20 UTC am lansat un SOS. Imediat mi-a raspuns Kurt W3HQ, căruia i-am cerut să o sune pe soția mea, care să ia legătura cu Frank VE7DP, căruia să îi transmită mesajul “Am nevoie de operația de CĂUTARE ȘI SALVARE ACUM”. Întrucât era 1 aprilie, ziua păcălelilor, am decis să trimit același mesaj și altor doi radioamatori care au răspuns apelului meu: Mike N9NS și Brian VE7WEB.

Imediat a venit pe frecvența mea Ralph VE7XF, pentru a afla mai multe detalii, iar VE7DP tot încerca să dea de Tommy la Fort Severn. Din cauza bateriei descărcate eram pe emisie doar câteva secunde la fiecare 15-20 minute. Am încercat să emit pe 7,150 MHz SSB, însă nu am putut acorda antena din cauza SWR-ului ridicat. În schimb, pe 7,060 MHz am avut noroc și mi-a răspuns rapid Cezar VE7MR, pe care îl cunoșteam de mulți ani, un fost radioamator YO (ex YO4ZX). Noutățile de la Fort Severn erau că Andrew a plecat deja și că o să ajungă dimineață. Nu aveam deloc motive să cred acestă informație mai mult decât pe cele anterioare care nu s-au materializat. În plus, era evident că dezghețul pronunțat ar pune în pericol o intervenție cu snowmobilul. Nu știam în acel moment că alți câțiva radioamatori ascultaseră mesajele din benzile de 30m și 40m și că deja contactaseră Politia Provinciei Ontario (OPP) și Poliția Militară Regală Canadiană (RCMP) care acționa la nivel federal.

Fără apă, fără mancare, fără combustibil… dar gata de un selfie.

Am dormit cu greutate două ore în timpul nopții din cauza zgomotului asemănător cu cel al urșilor făcut de stâlpii care sustineau cortul și care se scufundau sub presiunea vântului în gheața recent topită, ceea ce nu-mi permitea să mă liniștesc. La micul dejun am mai găsit un baton energetic și un măr parțial înghețat. Soția mea a insistat să iau patru mere cu mine la plecarea de acasă. Când am iesit din cort, fără zăpada și gheața, deja topite, am putut vedea că insula este formată din nisip compactat. Vântul puternic băgase în cort o cantitate suficientă de mare din acest nisip fin, încât îl găseam peste tot, inclusiv în haine și în echipamentul electronic. Dar aceasta era ultima problemă pentru care să îmi fac griji.

La 11:45 UTC am deschis stația în 20m SSB și am căutat stații radio prin intermediul cărora să aflu detalii ale actiunii de “Căutare și Salvare”. N-am avut succes, întrucât cei care mi-au raspuns fie mi-au indicat altă frecvență pentru QSY, fie m-au ignorat. Până la urmă, la 12:20 UTC, Bruce K1BG mi-a răspuns și a reusit să aducă în frecvența pe VE7XF și VE7DP. Răspunsurile mele erau limitate la “da” și “nu”, pentru a economisi energia bateriei.

Nici soția nu a putut dormi noaptea respectivă, iar dimineața a reluat apelurile telefonice. VE7DP mi-a transmis ceea ce aflase de la ea, anume că se declanșase operația de ”Căutare și Salvare” din Fort Severn, însă au avut dificultați să ajungă la mine din cauza dezghețului. Un avion era plasat în așteptare în cazul în care echipa terestră nu poate avansa.

Pe la ora 17:00 UTC, în timp ce mă bucuram de vremea foarte frumoasă, cu temperaturi în jur de 8°C, făcând fotografii și urmărind ciripitul vesel al unei perechi de păsări, am auzit un zgomot slab de motor din direcția continentului, apoi am zărit două puncte negre la orizont: echipa terestră trimisă de la Fort Severn se apropia de insulă. Abia când i-am vazut lângă cort am transmis ușurat prin radio: “Au ajuns!”. Erau Andrew și Jason, ultimul fiind un tanăr pe care îl întalnisem cu trei ani în urmă, la prima încercare de a activa East Pen.

Am demontat imediat antena și am împachetat stația, în timp ce ajutoarele au pregatit restul taberei pentru drum. Eram gata de plecare când am auzit zgomotul unui avion care s-a apropiat la mică altitudine și a aterizat lângă tabără. Din avion a coborat chiar Tommy, care mi-a oferit o băutură energizantă și o gustare rapidă. I-am multumit, atât lui cât și pilotului Gordie pentru că au venit, scutindu-mă de cele 20 de ore pe care ar fi urmat să le petrec pe sanie la întoarcere. Am decolat urmărind cu privirea pe Andrew și Jason care plecaseră deja cu snowmobilurile și cu sania spre Fort Severn.

Ajunși în sat am mers să îi mulțumesc lui Justin, ofițerul de la OPP. Primul lucru pe care mi l-a transmis a fost faptul că soția mea era foarte îngrijorată și ar trebui să o sun imediat, așa că mi-a oferit cu amabilitate telefonul său. M-am simțit așa de bine să aud vocea Luciei, iar ea a răsuflat ușurată că totul s-a terminat cu bine. Justin mi-a confirmat că o vreme atat de caldă la începutul lui aprilie, asemănătoare cu cea de la sfârșitul lunii mai, este neobișnuită și nici unul dintre localnici nu își aminteste să fi trăit ceva similar anterior.

Logul include 2678 QSO cu 2019 stații diferite din 63 entități DXCC. 65% din legături au fost realizate în CW, iar restul în SSB. Am fost în sfârșit în stare să pun cap la cap cele ce s-au întamplat în ultimele zile și să am o imagine de ansamblu bine conturată. Tommy a programat expediția noastră cu termene foarte strânse, asa că atunci când am pierdut o zi din cauza snowmobilului defect, a trebuit să caute un înlocuitor pentru ultimele două zile, în așa fel încât să poată răspunde altor cerințe antamate cu mult înainte. Din nefericire, Andrew nu a putut ajunge pe insulă așa cum era planificat și am fost abandonat în sălbăticie pentru 56 ore. Când semnalul SOS a fost lansat, iar soția mea și mulți alții au contactat Poliția Provinciei Ontario (OPP), asta a pus presiune considerabilă pe autoritățile locale să mă extragă de urgență. O echipă terestră formată din Andrew și Jason a plecat spre mine cu două snowmobiluri, dar vremea anormal de caldă i-a întârziat semnificativ. În acelasi timp, vremea caldă a adus și un element pozitiv, întrucat l-a facut pe Tommy să devanseze un contract pe care îl avea cu prietenul Gordie, proprietarul unui aeroplan model Piper. Așa că Gordie a zburat 900km până la Fort Severn și apoi la East Pen, reușind să îmi asigure o întoarcere rapidă.

Acest proiect nu ar fi fost posibil fără ajutorul lui Tommy. A fost singura persoană din Fort Severn care a manifestat interes în realizarea expediției. Mai mult, s-a implicat efectiv și nu a dat înapoi după prima zi în care ne-am chinuit șapte ore în ger și vânt până când am decis să ne întoarcem la bază. Perseverența sa în ajungerea la destinație a doua zi, după nouă ore parcurse cu snowmobilul pe timp de noapte, precum și aptitudinile sale în ridicarea taberei și ajutorul dat la repararea antenei s-au dovedit hotărâtoare în succesul expediției. În acelasi timp, decizia sa de a mă lăsa singur pe insulă, fără combustibil și fără apă potabilă, a fost condamnabilă. Încercarea de a trimite un înlocuitor, compromisă de vremea neașteptat de caldă, a condus la o situație foarte tensionată care m-a facut să lansez apelul de ajutor. Prin aducerea avionului însă, Tommy și-a răscumpărat în cele din urmă greșeala. Șase săptămani mai târziu, la începutul lunii octombrie, a fost din nou pe Insula East Pen pentru un recensământ al urșilor polari, raportând un total de 58 de exemplare.

Întoarcerea mea acasă a avut loc fără peripeții. Săptămâna petrecută la Fort Severn și împrejurimi m-a facut să îi vad dintr-un unghi diferit pe locuitori și tradițiile lor. Cu toate că se folosesc de animalele sălbatice, au un respect și o grijă ancestrală față de ele. Locuitorii nu pătrund în teritoriul urșilor polari pentru a-i speria, întrucât consideră că animalele speriate și confuze ar putea să caute refugiu chiar acolo unde locuiesc oamenii. Așa că oamenii și animalele coexistă trăind unii lângă altii.

VY0V este povestea unui vis devenit realitate. Sper ca fiecare din cei care au fost impresionați de acestă poveste să găsească în ea o inspirație pentru a-și urma propriile visuri.

Cezar Trifu VE3LYC

Articol aparut la 20-8-2025

37