Dorin Dorian

Cum îl regăsim pe domnul Mircea Bădoiu la sfârşitul anului 2010 ?

Aş putea spune că mă simt la fel de tânăr ca la 20, 30 sau 40 de ani, dar cu un capital îmbunătăţit de cultură şi înţelepciune. Vârsta pensionării mi-a adus un plus de limpezime, după opinia mea, vizavi de cei 44 de ani de muncă la catedră, unde mi s-au intersectat doi vectori cu mare consum nervos, unul în profesie şi celălalt într-un hobi fascinant - radioul. În privinţa sănătăţii, cu pastiluţe ca toţi cei de vârsta mea şi cu, aş zice eu... ceva entuziasm, mereu dornic de ascensiune montană, dominantă din anii de liceu încoace, dar şi intelectuală, fiindcă citesc mai mult ca oricând şi nu cât aş dori... În ultimele sale clipe Mircea Eliade mărturisea că regretul cel mare al vieţii sale este faptul că nu a citit îndeajuns...

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a statuat pentru fiinţa umană patru perioade ale vârstei: până la 65 de ani TINERI, între 66 şi 75 - VÂRSTNICI, de la 76 la 85 - B?TRÂNI şi peste 86 LONGEVIVI... După această clasificare m-aş încadra într-o onorantă categorie a celor vârstnici, iar ca scriptor, scriptoris, dacă voi fi sănătos, sper să mai meargă banda "înc-o vreme şi-nc-o vreme”, vorba lui Nichita... Arghezi a scris până în anul trecerii în nefiinţă (87), iar d-l Mircea Horia Simionescu abia a debutat editorial cu o cartea de poezie intitulată iniţial "Versuri de folosinţă limitată”, şi în cele din urmă "Versete de unică folosinţă”, la 82 de ani... Aşa că voil? de vezi...

Cum se îmbină munca profesorului de limba şi literatura română cu cele două pasiuni: undele herţiene şi arta scrisului? Care dintre aceste trei calităţi vi se potriveşte cel mai bine?

Aş reformula a profesorului de limba şi literatura română în retragere, cu cele două pasiuni ale "tânărului pensionar" şi nu le-aş numi calităţi, mai curând îndeletniciri, deşi unii mă consideră performativ în toate, faţă de alţi confraţi care s-au remarcat numai într-un singur domeniu, de pe urma căruia au realizat o stare materială apreciabilă... Eu am rezerve în ce mă priveşte, dar aş putea spune că mă regăsesc într-un paradox. Eram la un moment dat în familia radioamatorilor, a "herţienilor" cum ne-a botezat Doru Mareş, şi el concetăţean de-al nostru, singurul profesor de română - un intrus cu acte în regulă... Au mai apărut 3 doamne între cei 5000 de radioamatori din România, una braşoveancă cu tatăl radioamator cunoscut, alta la Bârlad cu soţul şi el herţian şi profesor de fizică, şi cea din urma tot dascăl de română la Roşiori de Vede. Am rămas numai eu contestmen convins în benzile de unde scurte şi ultrascurte, dumnealor, vârstnice de-acum şi cu alte preocupări domestice...

Mircea Bădoiu (n. 3 noiembrie 1942, Brăneşti, jud. Dâmboviţa)
Poet, prozator, editorialist - Pucioasa, judeţul Dâmboviţa, 2010.

În Dâmboviţa eram 3 radioamatori cu acelaşi prenume şi le-am propus să emitem o diplomă comemorativă MIRCEA CEL B?TRÂN, dar entuziasmul meu nu a rezonat şi în timpul liber al celor doi ingineri din fosta cetate de scaun a ?ării Româneşti. Obţinerea unei diplome este o performanţă în acest hobi pentru că necesită stabilirea unor contacte radio la distanţă, cu diferite arii geografice, în anumite moduri de comunicaţie, pe unitate de timp, etc. Detalii pentru cei interesaţi apar cu prisosinţă în "O samă de cuvinte pentru herţieni”...

Pentru mine fiecare eveniment era un nou pas înainte. Mai întâi concretizat în absolvirea Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Bucureşti cu lucrarea de licenţă "Poezia lui George Călinescu" şi confruntarea pe această temă cu d-l acad. Şerban Cioculescu. Şi-acum îl am în imagine... Era dimineaţă şi citea Scânteia. A lăsat ziarul, a cerut asistentei lucrarea, a răsfoit-o şi prima interpelare a fost: "Ia, spune-mi tinere un vers din poezia lui Călinescu!”. Am zâmbit ostentativ, pentru că ştiam atâtea versuri - gest care l-a făcut să repete: "Un singur vers numai!”... Îmi plăcea să recit şi făceam înregistrări pe magnetofon cu microfoane de diferite impedanţe încât obţineam şi modulaţii baritonale şi fără efect de vânt... Şi-am început atunci cu "Eu sunt bărbatul care nemuritor petrece/ Ca vulturul pleşuv pitit în stânca rece... şi m-a lăsat să termin strofa primei poezii din Lauda lucrurilor... Adăugasem la sfârşitul lucrării un glosar cu toţi termenii folosiţi de Călinescu din regnurile vegetal, animal şi mineral, dealtfel idee salutară. Mi-a reproşat însă că nu am făcut un comentariu asupra acestora... Ce să mai zic ?... Novice class.

Apoi m-am apucat să citesc, pe lângă literatură şi cărţi de specialitate dedicate radioamatorismului. Am acasă un raft întreg în bibliotecă. Le-am citit şi răscitit. Examenul de obţinere a licenţei de emisie avea 5 probe cu subiecte la nivel de inginer electronist: radiotehnică, telegrafie, regulamente de trafic internaţional, limbă străină, etc. Până şi acordarea primului ajutor şi regulile de protecţia muncii trebuiau însuşite cu discernământ. Pe toate le-am trecut cu brio, numai la radiotehnică am fost restanţier... Am reuşit în cele din urmă. Deci, un fel de autoinstruire, nu specializare. Specializarea o dobândeşti în urma studiilor din învăţământul preuniversitar şi universitar. Astăzi nu mai sunt aceleaşi cerinţe, telegrafia în cod morse s-a scos, iar la celelalte bifezi un răspuns din trei... Ulterior capeţi şi experienţă de trafic recepţionând cum lucrează alţii, pe un transceiver cumpărat de la firma specializată... Înveţi bine să-l butonezi şi dacă îţi instalezi şi un câmp de antene moderne "vorbeşti cu fundul lumii la tine, din odaie,/ secunda-ntrece veacul şi timpul se-nconvoaie”... cum spunea Arghezi. Şi cum în anii aceia eram dominaţi de conceptele "policalificării"şi al "omului de tip nou", am învăţat ceva şi mi-a prins bine. Eu nu am nevoie să chem specialistul pentru electrocasnicele din apartament să mi le depaneze, am învăţat de toate, şi mecanică, şi electronică, şi bricolaj... Rare sunt cazurile când apelez numai pentru aspectul teoretic al unei defecţiuni la prietenii mei profesionişti. Consider că toate aceste "calităţi" se îmbină armonios, mai ales acum când nu mai stau cu ochii pe ceas ca în cele peste patru decenii scurse în câmpia muncii, hi.... Îţi amintesc faptul că în limbajul internaţional al radioamatorilor abrevierea HI nu semnifică tradiţionalul salut englezesc, ci sensul secundar al unei unităţi lexicale, al unei exprimări - o glumiţă, o metaforă, etc. Aşa că să nu te mire dacă o folosesc mai des, chiar cu aspectul sonor al transcrierii fonetice din limba engleză. În radiocomunicaţiile internaţionale engleza este regina comunicării, hi...

Despre Mircea Horia Simionescu şi Radu Petrescu...

Pe domnul M.H.S. îl cunosc de prin anii ’70. Avea cunoştinţe, rude, prieteni în Târgovişte şi Pucioasa. De unde nickname-ul ?oncu, am omis să-l întreb... În Trei oglinzi, jurnalul său târgoviştean din 1946, are câteva personaje - cunoştinţe comune şi rude chiar din zona natală. A lansat câteva cărţi, la librăria din Pucioasa şi la Biblioteca Orăşenească pe care soţia mea, şi ea filolog, a condus-o până în anul 2000. Într-o crestătură de munte, la Pietroşiţa, a reuşit numai cu fratele său să ridice o casă, încă neterminată. Dar atenţie, de la betoane pentru fundaţie până la acoperiş. Şi numai ei doi... Mare performanţă!...Şi să ne mai mirăm că eu mi-am însuşit ceva radiotehnică aplicată, sau că am construit emiţătoare pe lămpi la un birou cu bibliografie de specialitate alături, având ca instrumente de măsură un bec de 220 volţi pentru înalta tensiune şi unul de 6,3 volţi pentru tensiunea de filamente?... Sau că Samuel Morse era pictor-decorator de profesie?... M.H.S. numai vara se retrage la Pietroşiţa şi ne mai vedem. Acum o lună de zile, la GAUDEAMUS, a fost prezent cu d-na Dorina în fiecare zi. Sprijinit în baston, cu multe probleme de sănătate, acelaşi scriitor prolific. O coincidenţă: a terminat filologia cu 7 ani înaintea mea, dar cu acelaşi subiect de licenţă... Şi încă una: tatăl meu a fost văr primar cu Radu Petrescu dinspre mamă. De aici afirmaţia d-lui Mircea că "aşchia n-a sărit prea departe de trunchi". Ar fi bine să moştenesc ceva ereditar, dar mă opresc aici cu judecata... Liceean fiind, aflasem că avem o rudă scriitor, profesor pe la Prundul Bârgăului şi mai apoi contabil la un aprozar din Bucureşti... Ne-am întâlnit, virtual, în manualul de clasa a XII la capitolul "Şcoala Târgovişteană", după ce el trecuse deja în lumea celor drepţi. Am cumpărat romanul său de debut, Matei Iliescu, la vremea respectivă. Mare păcat că nu am ajuns să-l cunosc personal, să am un autograf măcar pe una din cărţi... Pe Mioara Petrescu, sora lui am cunoscut-o in video. A venit pe la noi la Brăneşti într-o perioadă grea pentru familia lor. Mi-amintesc că maică-mea, acum nonagenară şi lucidă ca mine, hi...a scos din pivniţă o amforă de lut ars plină cu magiun de calitate şi i-a cadorisit-o... Aşa s-a bucurat de mult că i-au dat lacrimile. Circumstanţele m-au împiedicat să fac şi alte demersuri... Adela, soţia lui, octogenară şi ea, trăieşte în Bucureşti alături de rude şi nepoţi... Domnul Mircea este mai informat şi poate da detalii. Cât despre Şcoala Târgovişteană în proza românească şi despre fondatorii ei de la Colegiul IEN?CHI?? V?C?RESCU din acea epocă, se pot purta discuţii ample... Sunt studiaţi în facultate şi liceu şi una peste alta, au fost precursorii postmodernismului în literatura noastră...

Aţi făcut parte din cenaclul Luceafărul timp de 15 ani, conform celor scrise de prof. Dumitru I. Stancu în monografia Pucioasei. Care este diferenţa dintre un cenaclu de dinainte de ’89 şi unul din 2010 ? Mai este interes pentru astfel de manifestări culturale ?

Că am făcut parte din Cenaclul Luceafărul timp de 15 ani, da, este adevărat, l-am şi condus la Casa de Cultură, cum era pe vremea aceea, cam între ’70 şi ’85. După care i-am predat ştafeta lui Ioan Ruşeţ, care venise de curând în Pucioasa şi care era pasionat şi mult mai implicat în problemele literare decât mine. Eu eram nevoit să predau când latina, când franceza ori româna, fie la gimnaziu, fie la seral, pe unde se găsea, în postura de calificat, definitiv, dar suplinitor din motive despre care nu vreau să-mi reamintesc. Abia în ’90, ca mulţi alţi colegi, am avut dreptul de a participa la un concurs de titularizare. Am avut şi rusă în completarea normei la şcoala generală. Am învăţat de toate ca să fac faţă şi să-mi merit salariul. De aceea a trebuit să studiez tot timpul, şi să nu te mire faptul că în proza mea întâlneşti expresii din aceste idiomuri, sau din artificiala esperanto, pe care o mai uzitează puţini vorbitori, printre care şi membrii I.L.E.R.A. - academia radioamatorilor esperantişti, unde sunt membru necotizant... Ciu vi komprenis?

Cenaclul Luceafărul a fost înfiinţat în 1958 pe lângă Casa de Cultură din Pucioasa de către profesoara mea de limba română, Aurora Vintilescu, al cărei soţ era directorul instituţiei. Sediul acesteia şi al bibliotecii era în casa Vartic, de pe centru, apoi s-a mutat în locul fostei judecătorii din bulevardul Gării. Dumneaei a luat iniţiativa înfiinţării cenaclului după vizita de două săptămâni a lui Gabriel Bacovia, fiul poetului, la Pucioasa - vizită ocazionată de revederea locului de refugiu din 1944 al Agatei Grigorescu Bacovia, care împreună cu fiul ei au locuit la Brăneşti (familia Constantinescu Ştefan) şi la Pucioasa (la filatura lui Cassasovici) - perioadă descrisă de Agata în cartea BACOVIA, Amintiri. Atunci Ministerul Învăţământului era dislocat la Pucioasa, cu arhivă cu tot, iar d-na Agata a funcţionat 5 luni ca învăţătoare în oraşul nostru. Poetul nu a vrut să se despartă de locuinţa sa din cartierul Mărţişor, nici să evite bombardamentele aviaţiei americane şi a avut noroc în acei ani. De la Gabriel Bacovia am primit un plic cu antetul Luceafărului şi am trimis poezia respectivă la revistă. Consider aceste amănunte necesare, deoarece G.Coandă, într-o carte memorialistică, se consideră fondatorul de mai târziu al cenaclului, în calitatea sa de activist cultural judeţean pe care o avea la acea vreme. Cenaclul exista, numai că a fost reactivat "pe baze noi" mai târziu. În monografia Pucioasei sunt detalii în acest sens.

O diferenţă între un cenaclu de atunci şi unul de astăzi există, cert. Atunci aveam un entuziasm deosebit pentru că era o noutate, mai ales în provincie, ieşeam dintr-o carapace limitată, se făceau schimburi de experienţă, vizite culturale... dar cu politizarea de rigoare şi limbajul limitat... Când s-a strâns şurubul cu eliminarea datoriilor externe, hi, s-a cam terminat şi cu asemenea evenimente. Astăzi nu-mi pot permite să particip la o întâlnire similară pe cheltuială proprie, să mă umilesc fără succes solicitând sponsorizări de la capitaliştii becalizaţi... Atunci se ocupau cei abilitaţi cu resortul administrativ... Astăzi avem o mare libertate de acţiune, de exprimare, de iniţiativă necenzurată, dar te costă... Cu publicarea unei cărţi, ştii prea bine cum este. Trecutul a fost cum a fost şi trebuie să ni-l asumăm. Şi să-ţi mai dau un exemplu: pionieria. Dacă nu era politizată era acelaşi lucru cu cercetăşia, străjeria, etc. Dar, la vremea respectivă eram cu "inima ca un crâmpei de cer/ şi gândul ca o zi de primăvară”...Nu aveam o altă experienţă anterioară, ca să ne putem compara şi să emitem judecăţi de valoare...

Interes există pentru cultură, dar fără bani nu poţi face performanţă, ca şi în radioamatorism. Nu ai "echipamentul tehnic" actualizat, nu-i poţi depăşi pe ruşi, nemţi, americani numai cu dorinţa de a fi învingător, cu efort fizic şi IQ-ul personal, într-un campionat european sau mondial...

Care este, după părerea dumneavoastră, impactul unui volum de versuri inspirat de teme şi motive romantice/simboliste în postmodernism. ?

La jumătatea secolului al 19-lea s-a spus că "românul e născut poet". Acum se dovedeşte cu prisosinţă acest fenomen. Nu vin cu exemple ca la ora de literatură, numai că vorba poetului " e uşor a scrie versuri/ când nimic nu ai a spune"... Se publică multe cărţi de poezie, dar în tiraje mici. În şcolile de orice nivel, impactul lor depinde de profesor şi de strategia lui metodică de a comunica la clasă. Tiraje de masă destinate lecturii în masă nu se mai produc pentru că nu se vând - poate numai pentru preşcolari sunt tiraje mai mari... Şi nu se vând pentru că nu se citesc. Ce observ eu este faptul că pe diferite "neturi” circulă ON LINE o poezia satirică, pamfletul versificat, parodii ale creaţiilor clasice - toate vizând aspecte sociale, politice, vipuri din orice domeniu, etc. Acestea însă sunt creaţii facile... fără valoare stlistică... Se publică multe cărţi, unele valoroase, dar şi multă maculatură. Am citit versuri publicate chiar de profesori de română, mai slabe decât cele populare din "folclorul nou” de odinioară.

Postmodernismul se manifestă în forme şi conţinuturi variate, dar pe lângă acestea se strecoară şi scriituri pe care nici specialiştii nu le mai pot pricepe. Eu înţeleg promovare, entuziasm, căci după Călinescu, fără entuziasm nu se poate scrie poezie valoroasă, dar nu trebuie acceptat ca "bun de tipar” orice autor fără talent, însă plin de roni sau euroi, hi, fiindcă are parale, fiindcă dorinţa ocultată a editorului este de a-i merge şi lui afacerea. Există edituri care se respectă, dar şi multe altele de apartament cu largă deschidere către insignifianţi. Târgurile de carte, caravanele cu librării itinerante, radioul, televiziunea publică, presa literară scrisă, asociaţiile scriitorilor sunt surse de impact cultural viabil care-şi asumă proiecte remarcabile... Pe de altă parte, manelele cu versurile lor, cel puţin pe mine mă dau pe spate... Libertatea stilistică, ce să mai zicem ?... Motivele romantice, simboliste, se mai strecoară îndeosebi la tinerii debutanţi, poeţii consacraţi le abordează însă într-o altă viziune...

Cum priviţi poezia la sfârşitul anului 2010 început de 2011 ? Dar romanul ?

Observăm că există fie asocieri de frondă, fie asocieri mai serioase în peisajul nostru literar. Mă gândesc că au fost curente legate de promoţia optzeciştilor prin "Aer cu diamante” şi "Desant ’83", după aceea nouăzecişti, fracturişti, milenariştii, etc... Libertatea de exprimare, şi de expresie în acelaşi timp, generează creaţii atât în poezie cât şi în proză, care, zic eu, nu sunt la îndemâna cititorului de rând... Controverse întâlnim şi în rândul criticilor şi istoricilor literari, dar apreciez mai întâi sinceritatea, obiectivismul cronicarului, chiar dacă nu-mi convine. Discursul critic encomiastic nu te ajută cu nimic în dobândirea unui viitor literar... Pe mine nu m-a interesat îndeosebi o carieră literară. Eu am scris ce am scris până acum, pentru că am avut ceva de spus. Bine, rău, rămân alţii după mine să aprecieze. Deci ceea ce am făcut, consider că am făcut bine ca dascăl, respectând nişte norme, nişte reguli prin curricula care se cere în gimnaziu şi liceu în slujba limbii române. Am respectat-o şi am încercat ca ucenicii pe care i-am avut în atâţia ani să intre în viaţă cu un bagaj consistent de cunoştiinţe lingvistice şi literare. Că sunt anumite semne de întrebare pentru ei, că o regulă au învaţat în şcoală şi alta întâlnesc în media, acesta este alt subiect de discuţie. Ultima mea carte O samă de cuvinte pentru herţieni face un excurs asupra acestui subiect... Asupra poeziei m-am edificat mai puţin... Romanul însă se caută şi se citeşte mai mult, îndeosebi cel memorialistic. De fapt, nu mai avem limite între specii şi genuri. Cartea best seller este cea documentară, legată de viaţa şi de istoria noastră cea adevărată, cu multele ei sincope, iar romanul navighează între flux şi reflux, de la amintirile unui cafegiu până la aventurile frumoaselor străine, hi...

De ce tinerii din ziua de azi nu mai citesc poezie ? Nu există în şcoli exerciţiul pedagogic pentru a apropia elevii de poezie sau este vorba doar de indiferenţă, după părerea dumneavoastră de dascăl?

Cu ani în urmă vorbeam de o "explozia informaţională" la nivel mondial. Acum, explozia s-a generalizat, a iradiat planeta şi tinerii nu prea mai ştiu ce canale de comunicare să aleagă: audio, video, digitale, didactice, etnobotanice, etc. Familia este primul factor decident în îndreptarea lucrurilor, apoi şcoala şi societatea... S-au dus anii când aveam puţine surse de informare - învăţătorii haretişti, Radio Bucureşti prin difuzorul reţelei de radioficare, un film duminica şi acela cenzurat de părinţi la proiecţia de joia... Mai adaug discursul politic din antractul producţiilor sovietice proiectate la căminul cultural sau de caravana cinematografică la treieratul grâului... Generaţia noastră şi-a inscripţionat solid în memorie informaţia din acei ani şi oricare element în plus intrat pe alte canale dinspre vest... Ar mai accepta azi un tânăr să-şi sărbătorească cei 18 ani slujind patria în haină militară ?... şi la 19 şi la 20 la fel, cu câteva bucăţi de rahat şi un pachet de biscuiţi ? Şi printre ei mi-i mai amintesc pe Cezar Tabarcea, Simion Bloc, Dumitru Pricop... şi mulţi, mulţi alţii pe care nu am avut prilejul să-i cunosc personal... Asta idee de patrie şi patriotism concret, nu politicianism de conjunctură, corupţie şi neadevăr... Pentru un film de televiziune în anii ’60 ne adunam la o rudă mai pricopsită, care poseda un televizor rusesc cu ecranul cât o copertă de caiet, să vedem teleenciclopedia - un adevărat regal cultural... Vei spune, bine, bine, societatea a evoluat, nu putea rămâne pe loc... E firesc, dar la fel de firesc ar fi să evolueze şi mentalul tânărului, cultura individuală, să nu ne pierdem identitatea prin siluirea limbii şi mai ales să nu ne precipităm în tot ceea ce întreprindem... Timpul are destulă răbdare cu oamenii... Poate de aceeea tinerii nu mai citesc poezie... Au împrumutat ceea ce e mai rău de prin casele mai mari şi au lăsat de izbelişte propriul cămin...

Exerciţiul şcolar îşi bazează metoda pe ludic, să nu streseze elevul. OK! Cine se pricepea dintre dascăli, comunica şi înainte informaţia în acelaşi stil. Numai că nu denumea conjuncţia conector sau persoana întâi a pronumelui personal locutor, etc. Terminologia s-a schimbat, principiul educaţional magister dixit a căzut, evaluarea şi unele examene naţionale se susţin pe baza unui simplu chestionar - metode moderne, de acord cu ele. Dar uite-aşa s-a umplut ţara de doctori sonoris causa, hi de 3 ori... Şcoala se menţine în fel de fel de experimente în funcţie de administratorii ei. Poate aici, în domeniul educaţiei trebuie găsită o formulă benefică, atât pentru elev cât şi pentru profesor. O remuneraţie echivalentă cu consumul nervos al cadrului didactic poate ar diminua indiferenţa şi alte carenţe legate şi de receptarea literaturii, pentru că potenţial există din belşug la nivelul naţiei noastre.

Poezia grafică sau poezia la vedere...

Apropo de receptarea poeziei pe alt meridian. Două aspecte sugestive. Unu: într-o călătorie privată în Belgia, gazdele mele, artişti plastici, m-au dus în oraşul Gent care se afla în apropiere; am vrut să văd biblioteca municipală şi m-au însoţit pe strada respectivă, care cobora în pantă către instituţia de cultură. Pe ambele trotuare ale străzii, la fiecare fereastră de la parterul imobilelor, prin interior erau fixate texte ale unor poezii frumos caligrafiate în limba franceză, din poeţi flamanzi, francezi, englezi, germani, etc. Conţinutul lor tematic era dominat de poezia iubirii... şi nu numai... Tot citindu-le şi coborând pe trotuare ajungeai la sediul comun al cărţiilor - biblioteca... Iată un exerciţiu de abordare iniţială a poeziei... Doi: din prima zi a sosirii mele i-am întrebat despre poetul lor flamand de limbă franceză - simbolistul Emile Verhaeren, pe care-l comentam în câteva fraze la "introducere în simbolism" din programa noastră de liceu. Pauză!... Au reţinut provocarea mea şi după două zile mi-au adus la cunoştinţă că poetul cu pricina avea casa memorială la 5 km de domiciliul lor în Saint Amands (!)... Bineînţeles că m-au dus acolo, i-am văzut mormântul pe malul fluviului Escot, dar de două ori am avut neşansa de a găsi închisă casa memorială, care probabil, nu era deschisă circuitului turistic... Acum trage singur concluzia, d-le masterand...

Care este labirintul dumneavoastră, domnule profesor, slova ori lungimea de undă ?

Ambele. Pentru că simbolul labirintului este viaţa pe care o trăim... şi cum toţi suntem nişte efemeri "rătăcitori" pe acest pământ, eu de ce aş face excepţie?... De aici şi titlul volumului de versuri din 2006.

De ce trei stadii în Rătăcitor în labirint ? 1966 - Ab Initio; 1986 - Spre noi înşine ? 1996 - Parodii cvasiliterare ? Reprezintă cele trei stadii ale vieţii domnului Mircea Bădoiu ori cele trei etape ale progresului vizionar ori ideologic ?

Nici una, nici alta, ci trei exerciţii de stil cu poezii selecţionate cronologic. Tematica este eclectică - o aplecare asupra creaţiei poetice la diferite niveluri culturale ale eului poetic. De la versul clasic dominat de sentimentul iubirii, la cel liber şi la parodie. De menţionat că în cel de al treilea, Parodii cvasiliterare, am încercat să parodiez stiluri poetice, nu anume texte ale autorilor respectivi... cu excepţia unei poezii de Nichita Stănescu, Poetul ca şi soldatul. Tentativa mea a început cu poezia populară, apoi cu Coşbuc, Alecsandri, Pillat, Urmuz, Arghezi, Labiş, etc. până la Sorescu, Alfred de Musset şi Jaques Prevert.

Ar putea reprezenta cele trei niveluri amintite mai sus şi o resemantizare a istoriei literaturii române cu unele dintre cele mai importante graniţe: romantismul, modernismul şi postmodernismul ? De ce?

Ar fi vorbe prea mari, trepte mult prea înalte pe care eu nu le-am urcat. Nu pot să spun că asta am încercat să fac - să mă adaptez climatului literar prin poezie. Sunt doar nişte abordări din punct de vedere stilistic ale unui dascăl rătăcit printre poeţi şi prozatori, hi... O modalitate de a încerca marea cu degetul... Eu am considerat aceste trei apariţii recente - poezie, roman, eseu - nişte simple exerciţii. Poate de aici înainte, daca sunt sănătos, să se vadă un reviriment. Mă tot gândesc, tot îmi fac scheme... Ca să rămâi o valoare în literatura trebuie să vii cu ceva nou, viabil. Fiecare dintre cei 16 scriitori canonici pe care i-aţi studiat în liceu, a venit cu alt stil, cu alt registru, de aceea a rămas acolo, în manuale, şi nu la capitolul "autori de dicţionar". Ceilalţi nu au de ce să se supere, pentru că unii au căzut în mimetism poetic, alţii nu au proza consistentă. Dacă m-aş număra printre ei tot ar fi bine... Încercăm să ne perfecţionăm, pentru că astăzi trebuie să fim perfecţionişti, trebuie să cosolidăm baza unei scări şi apoi să urcăm din treaptă în treaptă, neştiind dacă vom ajunge vreodată la celălat capăt...

Cum a fost primit de critică volumul Rătăcitor în labirint ? Sunteţi mulţumit de impactul său ori vă aşteptaţi la o altă efervescenţă ?

Versurile din Rătăcitor în labirint, cât şi celelalte apariţii au fost bine primite de rudele, colegii şi prietenii mei... Nu am solicitat niciunui cronicar să le evalueze. Au fost câteva voci care au dat peste carte şi s-au pronunţat până a mă considera clasic în viaţă, solar, dionisiac sau dimpotrivă, cultivat, inspirat dar fără talent, exegeţi pe care nu i-am cunoscut până atunci şi care fac de serviciu săptămânal la câte o revistă... Mult mai obiectiv decât ei este autorul, care-şi cunoaşte limitele şi care a avut prilejul să evalueze poezia românească de la Psaltirea în versuri a lui Dosoftei şi Viaţa lumii a lui Miron Costin, până la Necuvintele lui Nichita sau Aer cu diamante a lui Florin Iaru...

Loazirul meu de pensionar mi-a permis, sporadic nu constant, să mă apropii mai mult de lumea literară ca receptor fidel al presei de specialitate, al unui salon literar sau al unui târg de carte. Câţiva confraţi m-au considerat enervant de modest şi lipsit de iniţiativă... De ce?... Pentru că asta e formaţia multora din generaţia noastră... Dacă în şcoala pe care am parcurs-o inclusiv ca magister s-ar fi predat obiectul cultivarea relaţiilor, negreşit aş fi rămas corigent. Am avut multe surprize, unele şocante, dar nu am reacţionat în vreun fel... Interviul pe care mi-l iei astăzi ar putea fi o excepţie efemeră...

Nu mi-am imaginat că poţi să-ţi evaluezi propria carte, evident la superlativ, şi să publici cronica sub semnătura unui critic en titre contra-ramburs... Nu mi-am imaginat că o pagină care apare despre un volum, fie şi ratat, în cele mai dese cazuri se plăteşte în numerar, la restaurant, sau într-o cameră de hotel, fiindcă important este să se scrie despre el, indiferent cum... Câţi dintre intelectualii recenţi îşi merită titlul de doctori în branşă atâta timp cât banii sunt atotbiruitori şi în erarhia artistică?... Oare pandemia asta nu poate fi eradicată?...

"Multe flori sunt, dar puţine/ Rod în lume au să poarte,/ Multe bat la poarta vieţii,/ Dar se scutur multe moarte...” Timpul le cerne, dar să nu uităm că toate sunt relative în existenţa noastră...

Raportându-ne la ultimele trei apariţii din aceşti ani - Rătăcitor în labirint, Dincolo de Arcadia, O samă de cuvinte pentru herţieni - primele două sunt la distanţă de 3 ani una de cealaltă, ultima doar la un an. Se păstrează cumva ideea că un roman bun sau o carte reuşită trebuie să apară după un număr de ani, pentru a-i lăsa precedentei spaţiu de critică, sau doar este o simplă superstiţie?

Eu nu sunt poet, prozator, publicist, etc. cum se autointitulează alţii cu tupeu... Dascăl da! Pentru că a scrie oricum nu însemnă că eşti scriitor. Îmi sună prea pretenţios aceste concepte mulate peste persoana mea. Scriitorul-scriitor respectă acel dicton latin nula dies sine linea - nicio zi fără un rând, ori eu primăvara-vara sunt şi legumicultor, şi pescar, şi herţian pe toate meridianele, şi internaut, şi cititor, başca şofer de cursă scurtă, pacient în policlinici, fiu-tată-soţ-bunic, etc. Abia toamna-iarna când dublăm sejurul în apartament, mă întreb de ce n-am reuşit să închidem balconul, să ne termopanizăm, să cumpărăm altă mobilă, altă maşină mai tânără decât Dacia de 30 de ani sau să ne petrecem sărbătorile de iarnă pe pârtiile din Austria. Răspunsurile le primim de la cărţile care ne înconjoară prin toate ungherele...

Nu sunt un fan al scrisului zilnic, dar e drept, ideile te urmăresc, personajele la fel, chiar şi atunci când dai cu sapa sau mulinezi lanseta, tot nu le părăseşti... Nu este o regulă în privinţa "dospirii” ultimei cărţi pentru viziunea criticilor, ca să poţi publica alta după o perioadă mai lungă. Depinde de creator, de competenţele şi intenţiile lui creative. Ideal este să nu te grăbeşti, dar cum timpul liber fugit irreparabile, fiecare autor îşi fixează proiectele în funcţie şi de alte circumstanţe. Esenţială este sănătatea după o anumită vârstă, pentru că fără ea nimic nu e...

"O samă de cuvinte pentru herţieni" din 2010 reprezintă învăţăturile lui Mircea Bădoiu pentru tinerii radioamatori şi internauţi sau reprezintă o iniţiere în lingvistică pentru majoritatea celor ce îşi "pierd” limba ?

Am păstrat în titlu sintagma lui Neculce, deşi iniţial optasem pentru Observaţii sau băgări de seamă pentru herţieni, inspirat de titulatura gramaticii lui Ienăchiţă Văcărescu. Cum cele 12 capitole s-au constituit în texte "de graniţă” l-am preferat pe Neculce, mai lapidar în formulă. Doream o sintagmă arhaică atrăgătoare... Şi o asociere cu Învăţăturilor lui Neagoe Basarab... mi-a dat prin cap, dar acesta-i cel mai sugestiv titlu. În privinţa întrebării, en bref, răspunsul se află în memento-ul care prefaţează conţinutul. Cititorul-ţintă este herţianul, dar şi oricare alt vorbitor de limbă română, care i-a uitat regulile şi are dorinţa de a le respecta în procesul comunicării pe toate canalele. "Stricătorii de limbă” au ajuns până la vulgarisme pe frecvenţe naţionale, internetul nefăcând excepţie nici el, mai ales în grafie. De la expresia populară românească, citată simbolic din comentariul specialiştilor, până la abaterile de tot soiul culese mai mult involuntar de autor, până la jargonul internaţional din radiocomunicaţii - cartea poate reprezenta nu învăţăturile autorului, ci ale bunului simţ vizavi de limba maternă. Poate fi şi un răspuns documentat la întrebarea "cine sunt şi ce vor herţienii de pe toate meridianele lumii”- entitate demografică mai puţin cunoscută în societate.

Consideraţi că ultima dumneavoastră carte atacă într-un fel, indirect, Academia Română sau organismele specializate în salvarea unei limbi/dialect/grai ?

Dimpotrivă!... Se vede că ai ajuns să parcurgi numai volumul de versuri. Dacă o citeşti cu atenţie vei observa că susţine cu insistenţă chiar disciplina academică în respectarea normei. Menţionează şi faptul, sesizat de mulţi specialişti, că Academia a fost ignorată de unele periodice privind respectarea regulilor însuşite în învăţământul de toate gradele. Celelalte organe abilitate să menţină acurateţea limbii (Ministerul Educaţiei, Institutul Naţional de Lingvistică al Academiei, Consiliul Naţional al Audiovizualului) monitorizează şi chiar sancţionează cu mijloace specifice abaterile, greşelile... Dar pe acest front lingvistic nu logistica s-a dovedit a fi vulnerabilă, ci măsurile din teritoriile administrate, hi... În 2008, sub patronajul Academiei a apărut noua Gramatică a Limbii Române, cu cele două volume ale sale, Cuvântul şi Enunţul. Au trecut numai 2 ani şi la a 17-a ediţie a Târgului GAUDEAMUS din acest an a fost lansată GRAMATICA DE BAZ? A LIMBII ROMÂNE, rod al strădaniei unui numeros colectiv de lingvişti universitari. Deci, armele şi muniţia sunt, soldaţii de asemenea, poate că ne lipsesc comandanţii şi strategiile operative...

Caietele LITERE alcătuiesc o antologie de poeţi şi prozatori damboviţeni. Spuneţi-ne ceva despre ele. Vă regasiţi în această antologie ?

Sunt antologii pe genuri de creaţie literară editate de revista LITERE sub egida Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, girate de scriitorii dâmboviţeni Mihai Stan, Tudor Cristea şi Victor Petrescu (poezie, proză, eseu). Mă regăsesc şi eu cu versuri şi proză în primele două: "În căutarea unui topos liric”, 2006 şi "30 de prozatori”, 2007. Nu sunt numai autori dâmboviţeni sau de sorginte dâmboviţeană, ci şi alţii de pe alte meleaguri, incluzând aici şi spaţiul românesc al Basarabiei. Îmi vin în minte acum Corin Bianu, Daniel Drăgan, Iulian Filip, Florentin Popescu, Paloda Popescu, Ianoş ?urcanu, George Anca, Adrian Georgescu şi alţii. Condiţia grafică excelentă a antologiilor se datorează editurii Bibliotheca, diriguitorului ei Mihai Stan, care onorează cu brio matricea tiparului românesc, atestată acum cinci secole în vechea Cetate de Scaun a ?ării Româneşti.

Caietele acestea au valoare estetică, după părerea dumneavoastră ?

Sunt selecţii din creaţii recente ale autorilor respectivi, care pot sta la îndemâna oricărui istoric/critic literar pentru o evaluare viitoare. De asemenea, CV-urile literare care însoţesc portretele autorilor se constituie în documente de bază pentru peisajul literar dâmboviţean.

Domnul Tudor Cristea, afirma în articolul-cronică "cuvânt înainte” la volumul "30 de prozatori”, că în judeţul Dâmboviţa nu prea există prozatori originali, ci mai degrabă convertiţi din poeţi. Care este punctul dumneavoastră de vedere ?

Da, sunt de acord cu opinia lui Tudor Cristea. Obiectivă, nepărtinitoare. Domnia-sa subliniază faptul că majoritatea prozatorilor antologaţi au debutat ca poeţi, fenomen frecvent şi în alte literaturi. În acelaşi timp afirmă că specializarea într-un singur domeniu literar nu mai este la modă. Şi eu aş fi un prozator convertit din poet, dar am rezerve şi pentru unul şi pentru celălalt. Tudor Cristea, coleg de dăscălie în slujba limbii române, ştie ce spune şi, ca membru al Uniunii Scriitorilor, a început tot cu poezie. Avea chiar un pseudonim. Mi-aduc aminte prin anii ’69-’70, la prima ediţie a Moştenirii Văcăreştilor, eu care cochetam cu poezia pe la Pucioasa, am ajuns şi la Domeniul lui Ion Ghica de la Răcari, citind versuri alături de alţi invitaţi. Am reţinut de acolo vocea cu inflexiuni grizonate a unui poet tânăr, care pe atunci semna George Buzinovschi. Peste ani am redescoperit aceeaşi modulaţie la cercurile noastre pedagogice. Mi-a confirmat că el este unul şi acelaşi cu poetul întâlnit la Capela lui Ghica. Tot atunci ne-am fotografiat cu invitaţii de marcă ai momentului, dintre care mi-i amintesc numai pe Alexandru Piru, Mihai Beniuc, Ion Bănuţă şi Baruţu Arghezi.

Că prozatorii sunt convertiţi din poeţi, ne-am edificat, rămâne să şi demonstreze catalogarea ca atare în rândul celor consacraţi. În fapt, aserţiunile lui Tudor Cristea din acel "cuvânt înainte" sunt pozitive şi încurajatoare.

Care este cartea la care ţineţi şi la care aţi lucrat cel mai mult din cele publicate ?

Foarte mulţi autori au debutat la o vârstă înaintată şi unii au rămas în istoria literaturii.

Nu pot să aleg o carte pe care o îndrăgesc mai mult, dar exerciţiile de pe făgaşul unor stiluri diferite mi-au demonstrat că opera de ficţiune este mult mai pretenţioasă decât speciile escapiste precum SF-ul, vieţile romanţate, romanul istoric, monografiile, memorialistica şi literatura de război... La care am trudit mai mult dintre cărţi nu pot răspunde. Preocupările mele sunt aşa de melanjate încât nu pot cuantifica timpul afectat uneia. Pot să-ţi spun cu certitudine că am exerciţiul "anduranţei” de la concursurile radio, unde sunt tranşe de până la cinsprezece ore când nu mă ridic de pe scaun şi de la claviatura unui prăpădit de laptop de acum 17 ani cu care transmit mesajele în morse la mare viteză. Satisfacţiile au aceeaşi măsură în ambele sfere, dar pentru a intra în top ten la un concurs internaţional pentru orice român este o performanţă notabilă. Nouă radioamatorilor - mai spun eu în glumă câteodată - ne-a mai rămas să luăm legătura cu Dumnezeu, hi... Pe Gagarin l-am auzit pe 12 aprilie 1961 când aveam însemne de transmisionist pe umeri, pe cosmonauţii de pe Staţia Spaţială Internaţională nu mai este o problemă să-i contactezi, sateliţii lansaţi pentru noi ca transpondere active sunt accesate de peste trei decenii, iar semnale radio enigmatice de prin alte galaxii au fost, nu odată, recepţionate...

Aveţi în plan vreun nou volum ?

Pe ultimul rând de sub titrarea De acelaşi autor din O samă de cuvinte pentru herţieni este răspunsul la întrebare. O intenţie mai discretă pe care o deconspir acum este - anul şi cartea, deoarece mai am încă multe de spus pe toate lungimile de undă. Când sănătatea îţi permite şi entuziasmul se cuplează cu inspiraţia, proiectele devin fezabile.

Care este muza dumneavoastra, domnule profesor ?

Muza care îmi oferă cele mai mari satisfacţii, oriunde m-aş găsi şi orice aş gândi este ca pentru toţi împletitorii de cuvinte... viaţa. Să ne bucurăm de ea şi să mulţumim Celui de Sus că soarele ne-a mai luminat încă o zi... că speranţa în Cei de Jos este întotdeauna înşelătoare, iar pentru unii moare din prima confruntare. Optimismul meu şi perseverenţa scorpionului se coabitează în mod fericit...La mulţi ani!

Mult succes pe viitor domnule profesor şi creativitate întinsă, vorba pescuitorilor de cuvinte...

Pucioasa, 29 decembrie 2010

Dorin Dorian,
Masterand, Inovare Culturală,
Facultatea de LITERE
Univ. TRANSILVANIA - Braşov

Dorin Dorian 

Articol aparut la 12-2-2011

9760